ICCJ. Decizia nr. 965/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.965/2004
Dosar nr. 802/2002
Şedinţa publică din 11 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 654 din 20 decembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, după parcurgerea litigiului în mai multe cicluri procesuale, s-a admis apelul declarat de reclamantul, C.Ş., împotriva sentinţei nr. 254 din 25 martie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul, CN I.N.M.H. Bucureşti, şi ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în tot cererea reclamantului şi s-a stabilit suma datorată de pârât la 531.435.185 lei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimatul pârât a fost obligat să plătească apelantului reclamant suma de 5.540.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apelantul reclamant, C.Ş., este autorul invenţiei „Instalaţie pentru etalonarea moriştilor hidrometrice", brevetată sub nr. 72219 din 29 martie 1979, care a fost aplicată de pârât, şi că, în această calitate, i se cuvenea cu titlu de recompensă actualizată la data de 1 martie 2001, suma de 454.433.887 lei, plus dobânzile aferente acestei sume calculată pe intervalul 1 martie-31 martie 2001, în sumă de 77.001.298 lei, deci, în total, suma de 531.435.185 lei, astfel cum s-a stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamantul, C.Ş., cât şi pârâtul, C.N. I.N.M.H. Bucureşti.
Cu privire la recursul reclamantului, C.Ş., se constată că, acesta critică Decizia atacată, pe motiv că în considerentele acesteia, instanţa a menţionat că suma totală acordată cu titlu de recompensă de 531.435.500 lei (în care au fost incluse şi dobânzile) este impozabilă, conform OG nr. 73/1999, situaţie în care ar trebui să achite la bugetul statului, conform raportului de expertiză omologat în cauză, suma de 211.503.214 lei cu titlu de impozit.
Or, în aceste circumstanţe, şi cum litigiul s-a născut din culpa pârâtului, care i-a contestat dreptul la recompensă, reclamantul apreciază că, pentru evitarea prejudicierii sale cu suma menţionată anterior, se impune casarea hotărârii în temeiul art. 309 pct. 9 din C. proc. civ., şi, pe fond, înlăturarea impozitării cu privire la sumele pe care i le datorează pârâtul, I.N.M.H Bucureşti, sau obligarea aceluiaşi pârât să-i returneze sumele reţinute ca impozit (în cuantumul arătat).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul mai arată că OG nr. 73/1999, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, şi este aplicabilă veniturilor realizate începând cu această dată, astfel că din moment ce Statul Român, respectiv pârâtul, I.N.M.H. Bucureşti, nu i-a acordat recompensa cel târziu până la data de 31 decembrie 1990, când recompensa nu era impozitată, instanţa era datoare, pentru pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, să adopte una dintre modalităţile arătate, în scopul evitării prejudicierii reclamantului.
În subsidiar, reclamantul critică soluţia şi pentru motivul că instanţa şi-a însuşit şi omologat raportul de expertiză, prin care s-a propus impozitarea sumei totale convenite cu titlu de recompensă (531.435.500 lei) cu un procent uniform, deşi aceasta era compusă din recompensa propriu zisă (454.433.887) lei şi dobânzile aferente acestei sume (77.001.298 lei).
Or, cum până la 31 decembrie 2000, dobânzile nu erau impozabile, iar după acea dată se impozitau cu 1%, înseamnă că instanţa, aplicând la propunerea experţilor un procent uniform asupra întregii sume, l-a prejudiciat pe reclamant cu suma de 30.884.400 lei, reprezentând impozit nelegal aferent dobânzilor
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea hotărârii atacate, în raport de criticile formulate în recurs, se constată că acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, aşa cum recunoaşte chiar reclamantul prin motivele de recurs, OG nr. 73/1999, se aplică începând cu 1 ianuarie 2000, tuturor veniturilor realizate începând cu această dată.
Or, cum recompensa cuvenită reclamantului, în calitate de inventator, urmează a fi încasată după data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, rezultă că acesta datorează impozitul pe venit în cuantumul stabilit de expertiză şi însuşit de instanţă.
Faptul că dreptul său la recompensă s-a născut cu mult anterior datei menţionate (1 ianuarie 2000), când recompensa nu se impozita, nu are şi nu poate avea vreo relevanţă, atâta timp cât în concret, acest drept i-a fost stabilit ulterior intrării în vigoare a OG nr. 73/1999, şi, ca atare, nu poate fi înlăturată această obligaţie legală.
De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia pârâtul ar trebui să-l despăgubească pe reclamant cu o sumă echivalentă impozitului ce urmează a fi încasat la sursă, deoarece, o astfel de situaţie ar echivala cu negarea dreptului pârâtului (cu referire la dreptul de apărare), de a contesta pretenţiile reclamantului pe care le-a considerat neîntemeiate, astfel că faptul că din această cauză s-a ajuns la situaţia ca între timp recompensa să fie impozitată, nu-i poate fi imputabilă acestuia din urmă, cu consecinţa obligării sale la plata de despăgubiri.
Totodată, se constată că nici motivul subsidiar de recurs nu poate fi primit, în contextul în care dobânzile au fost acordate ca parte componentă a recompensei (care împreună cu aceasta constituie venitul impozabil situaţie confirmată chiar prin dispozitivul deciziei atacate, prin care reclamantului i s-a stabilit cuantumul sumei datorate de pârât la 531.435.185 lei), şi nu pentru depozite constituite la bancă, pentru a se aplica un procent inferior de impozitare, specific acestei categorii de venituri.
Aşa fiind, recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul, CN I.N.M.H. SA Bucureşti, se constată că acesta formulează critici împotriva deciziei atacate, susţinând printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut, cu referire la faptul că, deşi reclamantul a solicitat prin cererea introductivă să i se acorde dobânda legală aferentă a sumei reactualizate pentru luna mai 1994, şi dobânda la vedere aferentă acestei perioade, totuşi, instanţa i-a acordat prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1088 din C. civ., care statuează că despăgubirile cuvenite pentru întârziere în executare, (respectiv plata celor 15 salarii cuvenite pentru invenţia realizată), nu pot cuprinde decât daunele interese echivalente dobânzii legale, atât suma cuvenită cu titlu de recompensă, reactualizată, cât şi dobânzile reactualizate, ajungându-se în final la obligarea sa la plata unei sume de 531.435.185 lei pentru o invenţie, care nu a putut fi aplicată decât în urma unor substanţiale îmbunătăţiri efectuate pe cheltuiala sa.
Printr-un alt motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, se susţine că, instanţa de apel a reţinut greşit, că tribunalul ar fi ignorat la pronunţarea soluţiei principiul „non reformatio in pejus", şi ca urmare, că i-ar fi redus greşit drepturile cuvenite acestuia cu titlu de recompensă, în propria sa cale de atac, de la 31.500.000 lei la 22.351.056 lei, deoarece această situaţie este contrazisă de faptul că, prin hotărâre ulterioară (sentinţa nr. 254 din 15 februarie 2001), i s-a acordat reclamantului suma de 40.678.475 lei, deci o sumă superioară celei acordate anterior (31.500.000 lei) pe care reclamantul, deşi invitat, a refuzat să se prezinte s-o încaseze.
Prin cel de al treilea motiv de casare, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, se critică soluţia, pe considerentul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, care în parte sunt chiar contradictorii, pârâtul, susţinând, sub acest aspect, că există contradicţie între considerentele de la pag.5 şi cele de la pag.3 alin. (5) din hotărâre, şi că, în plus, instanţa nu a arătat în concret probele pe care şi-a întemeiat concluzia, că invenţia realizată de reclamant ar fi de interes naţional, şi că ar reprezenta un progres tehnic, mulţumindu-se să reţină că această situaţie ar fi confirmată de probele de la dosar, care în opinia pârâtului ar demonstra tocmai contrariul, şi anume că instalaţia care a făcut obiectul invenţiei era afectată de serioase imperfecţiuni tehnice, care practic a condus, pentru a putea fi aplicată, la substanţiale eforturi financiare din partea pârâtului, generate de necesitatea înlocuirii şi remedierii unor părţi componente ale instalaţiei care a fost supusă în final unei aprobări suplimentare pentru a putea fi utilizată.
Prin cel de al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., pârâtul susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a omologat raportul de expertiză. În condiţiile în care experţii nu s-au deplasat pentru efectuarea constatărilor la faţa locului, adică la unităţile care au pus în funcţiune instalaţia care a făcut obiectul invenţiei, pentru a se convinge că în realitate aceasta a generat mai multe pagube decât avantaje economice, astfel că, în acest context, nu se justifica adăugarea la sumele cuvenite reclamantului nici contravaloarea aşa ziselor avantaje economice, calculate de experţi la suma de 81.579.200 lei, cu atât mai puţin suma de 23.940.000 lei, reprezentând contravaloarea orelor efectuate peste program în care au fost incluse şi cheltuielile proprii ale reclamantului, de asemenea nedovedite.
În sfârşit, prin cel de al cincilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 din C. proc. civ., se susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de probă, care era hotărâtor în dezlegarea pricinii, cu referire la faptul că reclamantul a fost invitat de pârât prin adresa ne.1705 din 23 aprilie 2001, pentru a se prezenta la sediul acesteia în vederea achitării sumei de 40.678.472 lei, cu titlu de recompensă pentru invenţia realizată, plus 14.575.000 lei cheltuieli de judecată, însă, deşi reclamantul nu a dat curs acestei invitaţii, totuşi ulterior, la termenul din 6 septembrie 2001, în apel, a cerut cu rea credinţă în opinia pârâtului, reactualizarea şi aplicarea dobânzii comerciale, dar nu la această sumă ci la suma de 253.158.357 lei, cerere încuviinţată greşit de instanţă şi urmare căreia s-a ajuns potrivit concluziilor expertizei la plata unor despăgubiri în sumă de 531.435.000 lei, care sunt exagerate ca nivel, faţă de beneficiile înregistrate în urma aplicării invenţiei.
Tot în legătură cu acest motiv, pârâtul mai susţine că instanţa nu s-a pronunţat nici asupra unor mijloace de probă, cum este adresa nr. 475 din 12 decembrie 2000, emisă de B.R.M.L., cu ajutorul căruia pârâtul a făcut dovada că invenţia în formă brevetată nu a fost avizată de această autoritate, datorită imperfecţiunilor pe care le prezenta.
Recursul pârâtului nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că reclamantul, C.Ş., este autorul invenţiei „Instalaţia pentru etalonarea moriştilor hidrometrice", brevetată de O.S.I.M. sub nr. 72219 din 29 martie 1979, aplicată de pârâtul, I.N.M.H., şi că părţile nu au convenit prin negociere asupra sumelor care i se cuveneau reclamantului, în baza Legii nr. 64/1991, cu titlu de recompensă, motiv pentru care acesta a chemat în judecată pe pârât, solicitând instanţei să-l oblige pe acesta la plata sumei de 60.000.000 lei actualizată cu titlu de recompensă, cu dobânzile legale aferente acestei sume (dos.9794/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).
Faţă de obiectul cererii, astfel cum a fost expus, se constată că primul motiv de recurs (prin care se susţine că instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut), nu poate fi primit, deoarece instanţa a fost învestită să acorde sumele cuvenite reclamantului, reactualizate în raport de indicele de inflaţie, şi ca atare de la data promovării acţiunii, 26 iulie 1994, până la data de 1 martie 2001, până când s-a întocmit calculul de către experţi, sumele cuvenite reclamantului au fost afectate de inflaţie, şi ca atare, bine instanţa de apel a omologat completarea raportului de expertiză prin care s-a stabilit că reclamantului i se cuvine cu titlu de recompensă suma totală de 531.435.185 lei, impozabilă, astfel că, în aceste condiţii, greşit se susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., din moment ce reclamantului i s-a acordat cea a cerut, şi nu ceea ce nu a cerut sau mai mult decât a cerut.
De asemenea, se constată că, nici motivul al doilea de recurs, prin care pârâtul susţine în opoziţie cu reclamantul că, în cauză, instanţele nu ar fi încălcat prin soluţiile adoptate principiul „non reformatio în prejus", nu poate fi primit, din moment ce în final acţiunea a fost admisă pentru suma de 531.435.185 lei (din care 454.433.887 lei recompensă şi 77.001.298 lei dobânzi), şi ca atare, a rămas fără nici o semnificaţie faptul că prin hotărârile anterioare, respectiv sentinţa nr. 254 din 15 martie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar nr. 1780/2000), reclamantului i s-a acordat cu titlu de recompensă numai suma de 22.351.056 lei (plus 18.327.419 lei dobânzi, deci în total suma de 40.678.475 lei), după ce printr-o sentinţă (nr. 480 din 26 mai 1998, dosar nr. 3200/1997), pronunţată de aceeaşi instanţă în ciclul procesual anterior, casată, ca urmare a admiterii apelului reclamantului conform deciziei nr. 46 din 31 ianuarie 2000, a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, i se acordase acestuia cu acelaşi titlu suma de 31.500.000 lei.
Cu alte cuvinte, în prezent, acest motiv de recurs nu mai prezintă nici o semnificaţie pentru a fi examinat, raportat la cuantumul sumei stabilită ca datorată prin hotărârea atacată care este definitivă, şi a devenit şi irevocabilă prin respingerea recursurilor.
Totodată, urmează a fi înlăturată şi critica formulată tot în cadrul acestui motiv de recurs, potrivit căreia instanţa de apel ar fi majorat nejustificat cuantumul drepturilor stabilite reclamantului, în sensul că numai pe un interval de timp de 7 luni de zile recompensa cuvenită reclamantului a fost dublată de la suma de 253.158.957 lei la 531.435.185 lei, ca urmare a aplicării eronate a reactualizării, atât asupra recompensei propriu zise, cât şi în ceea ce priveşte dobânzile aferente.
Or, în contextul în care, prin cerere, reclamantul a solicitat ca drepturile sale să fie reactualizate în raport de indicele de inflaţie care a erodat în mod obiectiv sumele cuvenite acestuia, cu titlu de recompensă, nu se poate reproşa instanţei că ar fi acordat reclamantului o sumă exagerată, din moment ce aşa a rezultat cuantumul acesteia din calculele efectuate de experţi, care nu au fost combătute eventual printr-o contraprobă, pentru a se demonstra că acestea sunt greşite.
În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de recurs, se constată că nici acesta nu este întemeiat, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se bazează pe probele dosarului, cu referire specială la expertiza efectuată în cauză, iar referitor la aşa zisele contradicţii pe care le-ar conţine, se apreciază că nici aceste susţineri nu sunt fondate, din moment ce datele consemnate la pag.3 alin. (5) din hotărâre, reprezintă, aşa cum rezultă din considerente, opinia reclamantului, pe când cele de la pag.5 alin. (1), constituie reţinerile instanţei care au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei. Ca atare, fără nici un temei, se susţine că hotărârea ar conţine motive contradictorii, din moment ce susţinerile (aprecierile) unei părţi nu pot fi contradictorii cu reţinerile instanţei, care are obligaţia să verifice legalitatea şi temeinicia acestora, şi numai după aceea să le aibă eventual în vedere la pronunţarea soluţiei.
Faptul că, ulterior brevetării, pârâtul a efectuat anumite îmbunătăţiri la instalaţie, care a făcut obiectul invenţiei, nu poate avea nici o relevanţă, deoarece nici un text legal nu poate interzice celui care aplică invenţia să facă unele modificări ale unui mijloc fix, bineînţeles cu aprobările de rigoare, însă, în cauză, nu se face dovada că au existat asemenea aprobări, aşa încât, toate susţinerile pârâtului prin care acesta încearcă să demonstreze lipsa oricărui avantaj economic, rezultat din aplicarea invenţiei, nu poate avea nici o semnificaţie, şi legat de aceasta nu pot fi primite nici susţinerile acestuia, în sensul că ar trebui deduse prin compensare cheltuielile efectuate pentru îmbunătăţirea performanţelor invenţiei din recompensa cuvenită reclamantului, întrucât o asemenea cerere nu are nici un suport legal.
Cert este că, din moment ce invenţia a fost brevetată de către organul abilitat de lege în acest sens (O.S.I.M.), iar pârâtul a pus-o în aplicare, aceasta nu mai are calitatea să conteste şi să declare că invenţia ar fi creat mai multe pagube decât avantaje economice, cu scopul reducerii s-au chiar eliminării totale a drepturilor cuvenite autorului acesteia, stabilite prin expertiză şi în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, partea I şi partea II).
Totodată şi legat de acest aspect, se mai reţine că, bine instanţa a respins cererea pârâtului privind efectuarea unei expertize metrologice, deoarece, oricum, expertul nu putea infirma prin constatările sale aşa zisele imperfecţiuni majore ale instalaţiei, în contextul în care aceasta a fost brevetată.
Cu alte cuvinte, indiferent de îmbunătăţirile aduse instalaţiei, a căror necesitate a rezultat în cursul funcţionării acesteia, pârâtul nu poate contesta existenţa elementului de noutate şi al performanţelor tehnice avute în vedere la brevetarea acesteia.
De asemenea, nu poate fi reţinut nici cel de al patrulea motiv de recurs, întrucât raportul de expertiză nu este nul, cum se susţine neîntemeiat, având în vedere că, în speţă, obiectivul expertizei l-a constituit stabilirea, în raport de legislaţia în vigoare, a drepturilor cuvenite reclamantului în calitate de autor al unei invenţii brevetate, cu titlu de recompensă, sau altfel spus expertul trebuia să determine exclusiv, prin calcule nivelul recompensei cuvenite reclamantului.
Ca atare, cum acest obiectiv a fost de natură contabilă şi nu tehnică, pentru a fi necesară o deplasare la faţa locului pentru întocmirea lucrării, nu se poate primi susţinerea, potrivit căreia neconvocarea părţilor la întocmirea lucrării ar atrage, în baza art.208 din C. proc. civ., nulitatea raportului de expertiză.
Referitor la al cincilea motiv de recurs, prin care se susţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi dovezi administrate, cu referire la adresele 1705 din 23.04.2001, prin care reclamantul a fost invitat de pârât pentru a-i achita drepturile stabilite prin sentinţa nr. 254 din 15 martie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dos. nr. 1780/2000), la nivelul sumei de 40.678.475 lei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 14.545.000 lei şi acesta a refuzat să se prezinte în acest scop, precum şi referitor la adresa nr. 475 din 12 decembrie 2001, a B.R.M.L., din care rezulta că invenţia brevetată nu a fost avizată de această autoritate, se constată că, nici aceasta nu este întemeiat, din moment ce, urmare omologării raportului de expertiză, instanţa de apel a considerat că reclamantului i se cuvine cu titlu de recompensă suma de 531.435.185 lei, ceea ce înseamnă că s-a pronunţat implicit şi asupra faptului că sumele acordate iniţial reclamantului (40.678.475 lei recompensă şi 14.545.000 lei cheltuieli de judecată) au fost stabilite într-un cuantum eronat, în raport de nivelul reactualizat al recompensei şi al dobânzilor datorate, în temeiul art. 43 din C. com.
De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel a admis în fond acţiunea şi a obligat pe pârâtă la plata sumelor stabilite prin raportul de expertiză pe care l-a omologat, demonstrează c în realitate, şi ţinând cont de ansamblul probator existent la dosar, s-a pronunţat implicit şi cu privire la aşa zisul mijloc de probă concretizat în adresa nr. 475 din 12 decembrie 2001, hotărând în consecinţă că, pretinsele imperfecţiuni tehnice ale instalaţiei care a făcut obiectul invenţiei, care au fost remediate potrivit susţinerilor pârâtului abia în anul 1996, nu pot influenţa în sensul reducerii cuantumului recompensei cuvenite reclamantului, astfel cum a fost determinat prin completarea la raportul de expertiză.
În concluzia generală, se constată că bine a reţinut instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei, că, chiar dacă prin modificările aduse (care nu s-a făcut dovada că au fost avizate de O.S.I.M.), s-au îmbunătăţit parametrii instalaţiei, nu se poate susţine că aceasta nu îndeplinea condiţiile cerute pentru brevetare, şi că aceasta nu a putut fi utilizată, în forma în care a fost brevetată, din moment ce, astfel cum rezultă din probele dosarului, o morişcă etalonată în instalaţia care a făcut obiectul invenţiei a condus la obţinerea unui rezultat practic egal cu o morişcă etalonată într-o instalaţie A.O.T.T., situaţie care, dealtfel, a fost recunoscută de pârât prin răspunsul la întâmpinare şi, ca urmare, în mod judicios l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului sumele prevăzute în dispozitivul deciziei.
Aşa fiind, şi recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul, C.Ş., şi de pârâta, CN I.N.M.H. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 654 din 20 decembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 995/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 961/2004. Comercial → |
|---|
