ICCJ. Decizia nr. 995/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.995/2004
Dosar nr. 203/2002
Şedinţa publică din 16 martie 2004
Deliberând asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 10 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. 899/2000, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC A.S.T. SA Piatra Neamţ, împotriva pârâtei A.S.R. SA, sucursala Focşani, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 51.942.175 lei cotă parte despăgubiri. Prima instanţă a respins ca nefondată, pentru lipsa solidarităţii pasive, acţiunea formulată împotriva pârâţilor SC R.O.T. SA Bucureşti şi P.I., iar pârâta SC A.S.R. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 3.791.530 lei.
Prima instanţă a reţinut că, la data de 6 octombrie 1999, pe raza localităţii Coteşti, judeţul Vrancea, pe direcţia Bucureşti - Focşani se deplasa un autotren, urmat de o autoizotermă condusă de P.I. şi un autoturism marca Opel, condus de C.S., iar din sens opus se deplasa un autoturism, marca Dacia 1300, cu remorcă, încărcat cu canapele. Autotrenul a încetinit viteza de rulare, deoarece, pe partea dreaptă a sensului său de mers, staţiona un autovehicul pe care nu-l putea depăşi, deoarece din faţă venea autoturismul, marca Dacia 1300; conducătorul autoizotermei s-a angajat într-o depăşire periculoasă, nesesizând autovehiculul care se apropia din sens invers, decât în ultimul moment, când, pentru a evita impactul cu acesta, a vrut să-şi reia locul pe banda sa, însă, din spate, se apropiase autoturismul, marca Opel, condus de C.S., care nu a păstrat o distanţă corespunzătoare între el şi autotren, producându-se coliziunea între aceste două autovehicule, care au produs avarierea Opelului. Reclamanta, în calitate de asigurător al autovehiculului, proprietatea SC E.U.E. SRL Târgu Neamţ, a achitat asiguratului său suma de 103.885.435 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor, conform actelor în dovedire.
Întrucât culpa producerii evenimentului rutier aparţine atât conducătorului auto al izotermei, care a făcut o manevră de depăşire cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (3) lit. a) şi art. 25 din R.A.D. nr. 328/1966 şi a art. 14 din Decretul nr. 328/1966, cât şi conducătorului autoturismului Opel, care a încălcat dispoziţiile art. 44 pct. 24 din Decretul nr. 328/1966, prevederi prin care se reglementează obligaţiile conducătorilor auto în timpul depăşirilor şi a celor care urmează vehiculul angajat în depăşire; reclamanta a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 2 din Normele tehnice aprobate prin art. 13 din HG nr. 906/1998, în scopul stabilirii răspunderii în cote egale, de câte 50%, a celor doi conducători auto sus menţionaţi.
În calitate de asigurător, a achitat asiguratului său contravaloarea reparaţiei avariilor, iar, de avarierea bunului asigurat, conducătorul auto al acestuia, C.S., a avut jumătate din vinovăţie, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a suporta jumătate din cuantumul despăgubirilor şi, subrogându-se în drepturile asiguratului său, s-a îndreptat pentru recuperarea diferenţei, de 51.942.175 lei, împotriva pârâţilor SC A.S.R. SA Vrancea, asigurător I.T.T.A. Bucureşti – comitent şi P.I. – prepusul comitentei, solicitând obligarea lor la plata acestei sume, în solidar.
În cauză a fost citat ca pârât şi C.S., însă, el era necesar în soluţionarea cauzei pentru a declara modul în care s-au produs evenimentele, conform art. 57 din Legea nr. 136/1995, nu pentru a fi ţinut la plata despăgubirilor, alături de pârâţii chemaţi în judecată, pentru cota sa de răspundere, asumându-şi obligaţia de plată reclamanta.
În privinţa obligării, în solidar, la despăgubirile pretinse de reclamantă, potrivit reglementărilor Legii nr. 136/1995 şi HG nr. 906/1998, pentru pagubele comise prin accidentele de circulaţie terţilor, în anul 1999, nu există temei de solidaritate între asigurător şi asigurat, astfel că a fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii I.T.T.A. R.O.T. Bucureşti şi P.I., atâta vreme cât ei sunt beneficiarii unei asigurări încheiate cu pârâta SC A.S.R. SA Vrancea.
Procesul-verbal seria Z nr. 0952820 din 6 octombrie 1999, care stabileşte normele legale încălcate de conducătorul auto P.I. şi constatările expertizei administrate în cauză, constituie dovada culpei acestuia în producerea accidentului rutier, cu consecinţa avarierii autovehiculului asigurat de reclamantă, culpă bine apreciată, în baza textului de lege, la cota de 50%.
Facturile fiscale depuse de reclamantă au probat efectuarea plăţii integrale a despăgubirilor asiguratului său, iar tichetul nr. 7125251 dovedeşte că autovehiculul condus de P.I. este asigurat de pârâta, SC A.S.R. SA Vrancea.
Întrucât autovehiculul condus de P.I., implicat în producerea evenimentului rutier, este asigurat de pârâta SC A.S.R. SA Vrancea, aceasta, potrivit art. 48 şi urm. din Legea nr. 136/1995, este ţinută să suporte jumătate din despăgubirile plătite de reclamantă asiguratului său, în sumă de 51.942.175 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei Tribunalului Neamţ şi respingerea acţiunii, ca nefondată, pentru următoarele motive:
- în mod greşit a fost reţinută culpa comună în producerea accidentului din 6 octombrie 1999;
- prima instanţă a reţinut, în sarcina conducătorului auto P.I., încălcarea mai multor dispoziţii legale faţă de cele reţinute de Poliţia Coteşti, prin procesul-verbal întocmit;
- din procesul-verbal, seria Z nr. 952820, nu rezultă culpa lui P.I. pentru pagubele produse autovehiculului;
- prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocată de SC R.O.T. SA Bucureşti;
- hotărârea apelată este contradictorie, deoarece s-a procedat la respingerea acţiunii faţă de P.I., însă, asigurătorul a fost obligat la plata despăgubirilor;
- a fost încălcat dreptul la apărare, SC A.S.R. SA neavând posibilitatea de a formula obiecţiuni la raportul de contraexpertiză;
- expertizele efectuate nu au respectat obiectivele stabilite şi nu au evidenţiat dinamica producerii accidentului.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia nr. 596 din 11 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Curtea de apel a reţinut că susţinerile apelantei nu sunt fondate, întrucât aceasta nu a fost împiedicată să-şi formuleze obiecţiunile pe care le considera necesare în apărare, lucrările de expertiză tehnică fiind efectuate cu respectarea dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., iar raportul de expertiză a fost comunicat părţilor, la 8 martie 2001, în timp util, până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul termen de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine o solidaritate între pârâţi, nefiind îndeplinite nici una din condiţiile prevăzute expres de art. 58 din Legea nr. 136/1995 şi, în raport cu temeiul de drept al acţiunii reclamantei, art. 22 din Legea nr. 136/1995, apelanta trebuie să suporte cota de despăgubiri, cum corect a dispus prima instanţă.
În contra celei din urmă hotărâri, pârâta SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
La termenul de azi, recurenta, prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale relative, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 3 raportat la art. 10 pct. 8 C. proc. civ. şi potrivit cărora pentru cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, competentă teritorial să judece cauza este instanţa de la locul procedurii faptului ilicit sau instanţa de domiciliu a pârâţilor, în speţă, locul producerii accidentului, este în Coteşti, iar domiciliul pârâţilor se află în raza judeţului Vrancea, situaţie în raport cu care competentă să soluţioneze pricina este Tribunalul Vrancea. În opinia recurentei, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Pe fond, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici:
1. S-a încălcat dreptul la apărare al recurentei, fiind respinsă cererea privind probatoriile cu acte şi expertiză auto.
În motivarea acestei critici, recurenta susţine expertiza tehnică auto efectuată de expert A.M. nu este concludentă, întrucât nu rezultă „dinamica producerii accidentului", modul în care s-au ciocnit cele patru autovehicule implicate în accident, cauzele care au condus la producerea impactului şi ce norme juridice nu au fost respectate de cei doi conducători auto.
În continuare, recurenta mai susţine că, deşi s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize, cauza nu a fost soluţionată sub aspectul tehnic, experţii nu au înştiinţat părţile de efectuarea expertizei, instanţa de fond a desemnat expertul pentru efectuarea contraexpertizei, fără a fi pusă în discuţie în şedinţa de judecată, situaţie ce rezultă din încheierea de şedinţă întocmită pentru şedinţa desfăşurată anterior adresei de numire a expertului A.M.
2. Pe fondul cauzei, recurenta arată că reclamanta nu a dovedit dacă, la calculul despăgubirilor, a fost avută în vedere valoarea rămasă a părţilor neavariate din autovehicul, ce nu poate depăşi 25% din valoarea stabilită, potrivit prevederilor HG nr. 906/1998, iar instanţele nu au verificat pretenţiile solicitate de reclamanta, SC A.S.T. SA, în conformitate şi raportate la dispoziţiile cuprinse în HG nr. 906/1998.
3. Şi, în sfârşit, ultima critică susţinută de recurentă se referă la împrejurarea că instanţa nu a avut în vedere adresa nr. 14/434 din 27 martie 2000 a organului constatator al accidentului, potrivit căreia vinovat de producerea accidentului este C.S. şi nu P.I.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere şi adresa nr. 14/721 din 16 noiembrie 1999, întocmită de acelaşi organ constatator, Poliţia Coteşti, din conţinutul căreia rezultă că C.S. conducea cu viteză autovehiculul, nepăstrând distanţa regulamentară faţă de autovehiculul din faţa sa, intrând în coliziune cu acesta, lovindu-l în spate şi proiectându-l în autotren.
Aceste două adrese reflectă, fără dubiu, culpa conducătorului auto C.S. şi nu P.I., în speţă, nefiind vorba de o culpă comună în producerea avariilor autovehiculului.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa competentă, invocând art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea va examina mai întâi excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Neamţ, invocată de recurentă, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 3 şi art. 10 pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurentei, instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza era Tribunalul Vrancea şi nu Tribunalul Neamţ.
Reclamanta şi-a exercitat dreptul de a alege între mai multe instanţe, deopotrivă competente, întrucât Legea nr. 136/1995 (în vigoare la acea dată) nu stabileşte norme de competenţă derogării de la dreptul comun.
Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanei păgubite prin producerea de accidente se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, dar şi direct, împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
Este adevărat că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratului, bunurile asiguratului sau a producerii accidentului, reclamantul având alegerea instanţei, însă, aprecierea modului cum înţelege să-şi exercite dreptul la acţiune, pentru recuperarea pagubelor, aparţine păgubitului asigurat (în speţă, reclamanta subrogă în drepturile păgubitului asigurat) care, în speţă, a înţeles să introducă acţiunea la Tribunalul Neamţ, în raza căreia se afla sediul său şi la domiciliul pârâtului C.S., care are domiciliul în Neamţ.
Şi, de altfel, excepţia invocată de (recurentă) pârâta, A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este făcută de abia în calea de atac a recursului.
Or, excepţia invocată de recurentă este o competenţă teritorială alternativă, excepţie de necompetenţă alternativă poate fi invocată numai de către pârât, prin întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca necompetenţa relativă.
Pe fond, Curtea constată că recursul declarat de pârâta, SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte primele două critici, Curtea apreciază că legal şi temeinic au fost analizate şi examinate raportul de expertiză auto efectuat de expert A.M. şi contraexpertiza întocmită de expert H.O., ce au fost complet şi în detaliu executate, având în vedere toate obiectivele şi obiecţiunile invocate de ambele părţi.
Mai mult, instanţa de fond, prin adresa emisă recurentei, aflată la dosarul de la fond, atrage atenţia acesteia că reprezentantul său nu a depus punctul de vedere după comunicarea contraexpertizei şi concluzii scrise, motiv pentru care a apreciat că cererea formulată de aceasta, de amânarea judecării cauzei, este neîntemeiată, iar pricina a rămas în pronunţare, ce s-a amânat la 10 aprilie 2001, timp înăuntrul căruia avea posibilitatea să depună concluzii scrise.
De asemenea, recurenta face confuzie între desemnarea expertului A.M. şi a expertului pentru contraexpertiză, criticile fiind generale, fără a preciza care adresă, care şedinţă de judecată şi la care dintre cele două rapoarte se referă.
Din examinarea conţinutului raportului de expertiză şi a raportului de contraexpertiză efectuate în cauză, împreună relevă cauza producerii accidentului, modul cum putea fi evitat accidentul de circulaţie de către cei doi conducători auto şi pentru ce pagube se face vinovat fiecare dintre ei (pct. 2, 4 şi 5 din raportul de expertiză efectuat de expert A.M.), ce norme de circulaţie au fost încălcate de cei doi conducători auto, aşa încât cele două instanţe au avut în vedere aceste expertize la pronunţarea hotărârilor.
Împrejurarea invocată de recurentă, că nu au fost respectate dispoziţiile art. 208 C. proc. civ. este neîntemeiată, întrucât părţilor le-a fost comunicate cele două lucrări la 8 martie 2001, iar, până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul termen de judecată, recurenta avea timpul necesar de a-şi formula apărările în acest sens, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, astfel, recurenta nu mai poate invoca nereguli procedurale privind lipsa părţilor de la expertiză sau nerespectarea principiilor procesului civil, ale publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii.
Legea nr. 136/1995 permite stabilirea despăgubirilor pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător.
În atare situaţii, instanţa se învesteşte cu determinarea pe bază de probe a cuantumului despăgubirii la care se raportează şi răspunderea asigurătorului, considerent pentru care critica recurentei, că instanţele nu au verificat dacă pretenţiile cerute sunt în conformitate cu HG nr. 906/1998, iar reclamanta nu a făcut dovada dacă, la calculul despăgubirii, a avut în vedere valoarea rămasă a părţilor neavenite din autovehicul, ce nu poate depăşi 25% din valoarea stabilită potrivit aceluiaşi act normativ precitat, implică unele precizări.
Cu privire la acest aspect se constată că instanţa de fond a fost cea care a stabilit corect cuantumul despăgubirii, pe baza unei expertize judiciare în care expertul a arătat ce încălcări ale legii le-a făcut P.I. şi C.S., cei doi conducători auto fiind vinovaţi pentru producerea accidentului, în proporţie de 50% fiecare.
Iar, reclamanta, în calitate de asigurător, a achitat asiguratului său contravaloarea reparaţiei avariilor şi-a asumat obligaţia de a plăti jumătate din cuantumul despăgubirii şi, subrogându-se în drepturile asiguratului, s-a îndreptat pentru recuperarea diferenţei, de 51.942.175 lei, având în vedere că C.S. a avut jumătate de vinovăţie, împotriva pârâţilor.
De asemenea, instanţele corect au stabilit că P.I. este vinovat de producerea accidentului şi că este asigurat de pârâta SC A.S.R. SA Vrancea, ce trebuia să suporte jumătate din despăgubirile plătite de reclamantă asiguratului său, în sumă de 51.942.175 lei.
De altfel, s-a eliberat tichetul ce face, conform art. 10 din HG nr. 906/1998, dovada existenţei asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube din accidente de autovehicule (tichetul nr. 3412051 din 1 octombrie 1999 pe anul 1999, eliberate de recurentă), a autoizotermei condusă de P.I.
Pe de altă parte, prin contractul de asigurare facultativă, autoturismul, marca Opel, condus de C.S., era asigurat facultativ de SC A.S.T. SA cu poliţa nr. 21820 din 13 septembrie 1999, prin care s-a obligat să desdăuneze integral asiguratul în cazul producerii riscului asigurat.
Referitor la modul cum au fost fixate, Curtea apreciază că instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 13 din HG nr. 906 din 16 decembrie 1998.
Faţă de considerentele expuse, va fi înlăturată şi critica recurentei, privind cuantumul despăgubirilor.
Ultima critică a recurentei este nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanţele au apreciat corect culpa comună a celor doi conducători auto, având în vedere raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, precum şi celelalte acte aflate la dosar, în virtutea rolului activ al instanţelor în stabilirea adevărului, situaţie în raport cu care sunt nerelevante în cauză cele două adrese.
Aşa fiind, Curtea
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia necompetenţei teritoriale formulată de recurentă, ca neîntemeiată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, împotriva deciziei nr. 596 din 11 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 965/2004. Comercial → |
|---|
