ICCJ. Decizia nr. 1375/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta B.R.S. SA, bancă în faliment, a solicitat obligarea pârâtei SC I.N. SA la plata sumei de 13.500.000.000 lei diferență de preț neachitat, conform contractului încheiat între părți, dobânda legală de 817.492.052 lei calculată pentru perioada de la notificare și 28 februarie 2003 cât și dobânda legală de la 1 martie 2003, până la data plății efective.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1360 din 18 martie 2003 la Tribunalul București și reînregistrară sub nr. 1597/2003 la Curtea de Apel București, ca urmare a declinării competenței în raport de valoarea litigiului.
Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că pârâta a cumpărat de la reclamantă dreptul de proprietate asupra unui sistem de programe informatice de gestionare a bazelor de date O. la prețul de 21.000.000.000 lei, în baza contractului din 19 decembrie 2000, urmând ca prețul să fie plătit astfel: 7.500.000.000 lei până la 31 decembrie 2000, iar diferența de 13.500.000.000 lei în 12 tranșe lunare egale pe parcursul anului 2001.
Pârâta a achitat avansul dar nu și diferența de preț cu toate insistențele reclamantei.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii susținând că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de predare a CD-urilor conținând kit-ul de instalare a softului, ceea ce echivalează cu nepredarea bunului, programele neputând fi folosite decât instalate pe calculatoare, ori fără kit-ul de instalare nu se poate face operația de instalare.
Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 42 din 26 februarie 2004, a admis acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 13.500.000.000 lei diferență de preț neachitată, conform contractului din 19 decembrie 2000. A fost obligată pârâta la plata sumei de 817.492.052 lei, dobândă legală calculată pentru perioada 15 noiembrie 2002 - 28 februarie 2003 și în continuare dobânda legală aferentă debitului de la 1 martie 2003, până la achitarea integrală.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că pârâta a recunoscut datoria de 13.500.000.000 lei prin procesul - verbal din 11 decembrie 2002, dar susține în continuare că bunul nu i-a fost predat situație neconfirmată de nici o probă, nici măcar o notificare.
Sentința a fost atacată cu recurs de către pârâtă invocându-se motive, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Se susține că în mod eronat s-a apreciat că bunul a fost predat întrucât cu ocazia inventarierii făcute de lichidator s-a constatat lipsa bunului, întrucât nu au fost predate CD-urile conținând kit-ul de instalare și licență, situație în care neputându-se instala softul, aceasta echivalează cu nepredarea.
Este invocată excepția de neexecutare și se arată că s-a apreciat greșit prețul care ar mai fi de plată având în vedere că s-au mai achitat sume de bani și chiar au fost însușite, pe nedrept din contul curent.
Reclamanta a depus întâmpinare în care invocă excepția netimbrării, lipsei mandatului pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată din partea SC I.N. SA, pentru SC B.D. SRL, iar pe fond se solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Din oficiu instanța a invocat excepția privind nelegalitatea căii de atac.
Deși intitulată recurs, calea de atac declarată de pârâtă, urmează a fi calificată ca apel întrucât la data pronunțării sentinței nr. 42 din 26 februarie 2004 era în vigoare O.U.G. 58/2003, care dă în competența curților de apel, în primă instanță procesele în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei, conform art. 3 pct. 2 C. proc. civ.
Așadar Curtea de Apel București a soluționat corect cauza în primă instanță în complet de un judecător.
Apelul este calea de atac ordinară, iar limitarea acestui drept este expresă fiind prevăzută de art. 2821alin. (1) și (2) C. proc. civ.
Litigiile a căror valoare depășește 10 miliarde lei nu se regăsesc printre cazurile limitative prevăzute de acest text și nu se poate extinde o limitare de acest gen, chiar dacă legiuitorul a omis să prevadă calea de atac în acest caz. Doar limitarea trebuie să fie expresă și ea nu are rațiune în cazul litigiilor comerciale de valoare mare tocmai pentru că reducerea căilor de atac privește, astfel cum rezultă din textul art. 2821litigiile de importanță mai redusă.
Pe de altă parte înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă să judece apeluri comerciale, acestea sunt de competența exclusivă a curților de apel, conform art. 3 și 4 C. proc. civ., astfel încât se va admite excepția și calificându-se drept apel calea de atac a recursului declarat de pârâtă.
A fost scoasă cauza de pe rol și s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel București, pentru a judeca în complet de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1389/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1376/2005. Comercial → |
|---|
