ICCJ. Decizia nr. 1436/2005. Comercial

Reclamanta SC P.C.R. SRL Călimănești, a solicitat obligarea pârâtului M.A.N. la plata sumei de 216.330.360 lei, reprezentând penalități pentru întârziere la plata contravalorii serviciilor prestate în perioada 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2002 și cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 6282 din 29 iulie 2003.

Motivându-și acțiunea reclamanta arată că a preluat obligațiile de prestare a serviciilor de la SC S.T. SRL, începând cu data de 1 ianuarie 2002, iar scadența de plată a serviciilor era la 10 zile de la emiterea facturilor, obligație neîndeplinită de pârâtă, situație în care se datorează penalități de întârziere la plată de 0,15% pe zi.

Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 3835 din 9 octombrie 2003 a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 80.312.739 lei penalități de întârziere la facturile din 18 ianuarie 2002 și 1 aprilie 2002.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că a avut loc o novație subiectivă prin schimbarea creditorului, clauzele cuprinse în contract și actul adițional, urmând a se aplica între părți și pârâta a plăti penalități pentru facturile restante conform clauzei penale din contract.

împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta.

Reclamanta susține că interpretarea clauzelor contractului trebuia făcută în sensul că plata facturilor se face în 10 zile de la emitere fiind prevăzută o penalitate de 0,15% din valoarea facturii sau a restului rămas, prin actul adițional abrogându-se orice prevederi contrare din contractul inițial.

Se susține că art. 5 din actul adițional a modificat art. 55 din contractul inițial stabilind imperativ că termenul de grație de 30 de zile acordat pentru lipsa alocațiilor bugetare nu mai este incident, exigibilitatea fiind la 10 de la primirea facturii.

Pârâtul susține că nu a avut loc o transmitere a obligației prin novație nefiind încheiată nici o convenție, în speță nu se aplică prevederile art. 1082 C. civ., iar în cazul în care s-ar considera totuși că sunt aplicabile prevederile actului adițional la contract, se pot acorda cel mult penalități de 8.961.373 lei ținând cont de lipsa de fonduri necesare plăților.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 46 din 23 februarie 2004, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința și a respins cererea reclamantei privind plata penalităților. A fost respins apelul reclamantei și a fost obligată intimata la plata sumei de 2.801.882 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut că novația, conform art. 1130 C. civ., trebuie să reprezinte voința expresă a părților și că în cauză nu s-a făcut dovada acestei novații, astfel că reclamanta nu se poate prevala de clauza penală din contractul inițial.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă care invocă motivele, prevăzute de art. 305 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se arată că sunt dovedite condițiile cesiunii de creanță întrucât a existat acordul de voință al părților, debitorul cedat a acceptat cesiune prin efectul plăților. De altfel intenția de a respecta clauza penală rezultă din calculul unilateral.

Pe de altă parte părțile au convenit ca orice prevedere contrară actului adițional să fie considerată abrogată insuficient, astfel că prevederile art. 51 nu se mai pot aplica, acesta fiind abrogat de altfel expres, rezultând că nu se mai aplică termenul de grație de 30 de zile.

Din oficiu instanța de recurs a invocat excepția nelegalității căii de atac a apelului, în raport de dispozițiile art. 2821C. proc. civ., raportat la prevederile O.U.G. 58/2003.

Excepția este întemeiată întrucât la data pronunțării sentinței, 9 octombrie 2003, era în vigoare O.U.G. 58/2003 nemodificată prin Legea 195/2004 și care stabilea în art. 2821că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță dacă privesc obligații de plată a unei sume de până la 200.000.000 miliarde lei inclusiv.

Faptul că textul nu prevedea nici o distincție, în raport de natura civilă sau comercială a acestuia însemna că se aplică atât litigiilor civile cât și celor comerciale.

De altfel în acest sens s-a precizat reglementarea prin Legea 195/2004, consacrându-se această interpretare dată în practică textului de la art. 2821C. proc. civ.

Judecând apel când această cale de atac nu exista, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre nelegală ce a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecarea căii de atac calificată ca recurs.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1436/2005. Comercial