ICCJ. Decizia nr. 1510/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1510/2005
Dosar nr. 9280/2004
Şedinţa publică din 4 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 august 2003 la Tribunalul Suceava, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC Z.T.C. SRL Straja obligarea la plata sumei de 110.839.825 lei, reprezentând penalităţi de întârziere pentru nedecontarea în termen a unor facturi fiscale.
Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 2195 din 20 noiembrie 2003 a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să-i plătească suma de 110.839.829 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi 7.435.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 6 din contractul nr. 9528 din 6 iulie 2002, reclamanta a emis facturi fiscale în primele 5 zile ale lunii pentru cantitatea eşalonată la tăiere, cu obligaţia pârâtei de a achita contravaloarea lemnului exploatat. Întrucât pârâta nu a achitat în termen un număr de 7 facturi fiscale, reclamanta a calculat penalităţi de întârziere conform dispoziţiilor art. 35 din contract în cuantum de 110.839.825 lei. Pârâta a recunoscut întârzierea la plată şi cuantumul sumelor datorate, susţinând în schimb că nu se află în culpă pentru prejudiciul creat, motivat de calamităţile naturale ce au survenit în timpul exploatării, dar pe care reclamanta le-a avut în vedere, aceste perioade fiind excluse din calculul întârzierilor la plată.
Împotriva sentinţei, pârâta SC Z.T.C. SRL Comuna Straja, a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate întrucât instanţa de fond a luat în considerare doar susţinerile reclamantei, ignorând apărările sale precum şi dispoziţiile art. 43 din contractele încheiate.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 62 din 22 aprilie 2004 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa şi în rejudecare, respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că pe parcursul derulării celor două contracte din litigiu s-au produs calamităţi naturale, respectiv ploi torenţiale care au distrus atât căile de acces din zona de exploatare cât şi unicul pod pe care se putea realiza transportul materialului lemnos, iar prin actul adiţional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002 la contractul nr. 5879 din 30 aprilie 2002 au fost decalate termenele de plată până la data de 31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia apelanta a şi efectuat plata preţului datorat.
Cu petiţia înregistrată la data de 30 iunie 2004, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a declarat recurs, împotriva deciziei pronunţată în apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea apelului pârâtei.
Prin motivele de recurs invocate, reclamanta critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, arătând într-un prim motiv că instanţa nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale. Astfel, instanţa a judecat calea de atac ca şi apel, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., în formularea de la data soluţionării cauzei, hotărârile judecătoreşti privind obligaţia de plată sub 200.000.000 lei nu sunt supuse apelului ci doar recursului. Ori instanţa a soluţionat calea de atac ca şi apel, deşi s-a precizat oral în instanţă că este vorba de recurs.
Al doilea motiv de recurs invocat de reclamantă îl constituie dispoziţiile art. 304 pct. 8 coroborat cu art. 10 C. proc. civ., în sensul că soluţia instanţei de apel este întemeiată pe motivaţia că neplata obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă s-a făcut din cauza unui caz de forţă majoră, respectiv ploi abundente şi blocarea căilor de acces.
Recurenta precizează că instanţa de apel a dat o interpretare greşită forţei majore întrucât existenţa unor perioade mai ploioase nu constituie motiv de a sista lucrările de exploatare, iar în ceea ce priveşte aşa zisa blocare a căilor de acces, face precizarea că a rămas în folosinţă un drum şi un pod pe a cărui rută lungimea drumului de parcurs creştea doar cu 6 km.
Calculele prezentate la instanţa de fond, conchide recurenta, au dovedit că din calculul penalităţilor a fost exclusă perioada prevăzută în actul adiţional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002, astfel încât susţinerile instanţei că nu au fost dovedite cu nici un mijloc de probă sunt lipsite de temei.
În drept recurenta îşi motivează recursul, în temeiul pct. 1, 8 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.
Analizând motivele de recurs invocate în raport de actele şi lucrările aflate la dosar, Înalta Curte le apreciază, ca nefondate.
Astfel, primul motiv de recurs nu poate fi primit, sentinţa apelată fiind pronunţată la data de 20 noiembrie 2003, deci sub incidenţa OUG nr. 58 din 25 iunie 2003, ordonanţă care a intrat în vigoare la data de 28 august 2003 şi care a reintrodus apelul în materie comercială.
Un alt argument este şi faptul că reclamanta a formulat apel la data de 13 ianuarie 2004, soluţionat la data de 22 aprilie 2004, iar Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea OUG nr. 58/2003, privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă a intrat în vigoare la data de 26 mai 2004.
În consecinţă, potrivit art. II alin. (3) din OUG nr. 53/2003, astfel cum a fost aprobată Legea nr. 195/2004 „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse căilor de atac motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate".
Din analiza celui de al doilea motiv de recurs, rezultă că în art. 43 din contractele de vânzare-cumpărare nr. 5879 din 30 aprilie 2004 şi nr. 9528 din 5 iulie 2002 încheiate de părţi, acestea au prevăzut că „în cazul unor fenomene naturale deosebite care pot constitui forţă majoră potrivit legii şi care determină neexploatarea parchetelor la termenele stabilite în graficele de eşalonare a tăierilor, cât şi în autorizaţiile de exploatare, se poate acorda prelungirea termenelor de exploatare de către D.S. Suceava, cu o perioadă egală cu timpul necesar înlăturării efectelor, în baza unui proces-verbal de constatare a calamităţii întocmit în termen de 48 de ore de la încetarea fenomenului, însuşit de şeful ocolului şi de delegatul consiliului local, dar nu mai târziu de 31 decembrie a anului de producţie respectiv".
Din actele şi lucrările aflate la dosar rezultă fără dubiu că în luna august a anului 2002 s-au produs calamităţi care au blocat căile de scos lemnul şi a blocat şi calamitat drumul forestier M., inclusiv podul de la intrarea pe drumul forestier, astfel că în mod întemeiat a apreciat instanţa de apel că această situaţie faptică invocată constituie un caz de forţă majoră în sensul art. 1083 C. civ., conţinând suficiente „elemente imprevizibile şi de neînlăturat".
Trebuie menţionat că reclamanta a recunoscut faptul că începând cu luna august 2002 s-au produs aceste calamităţi şi a încheiat actul adiţional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002 la contractul nr. 5879 din 30 aprilie 2004, prin care au fost decalate termenele până la data de 31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia recurenta pârâtă a efectuat integral plata preţului.
În consecinţă, având în vedere că instanţa de apel a interpretat corect actele şi lucrările aflate la dosar pronunţând o hotărâre legală, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 62 din 22 aprilie 2004 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava, împotriva deciziei nr. 62 din 22 aprilie 2004 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 555/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2131/2005. Comercial → |
|---|
