ICCJ. Decizia nr. 1537/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiune, reclamanta SC E.A.E. SRL București a chemat-o în judecată pe pârâta SC R. SA Valea Călugărească și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 47.411.000 lei reprezentând diferență neachitată la factura 2199019 din 22 septembrie 1999 emisă pentru încasarea contravalorii produsului protilin, livrat conform anexei A la contractul nr. 54/1999.
în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că pârâta a achitat cu O.P. nr. 778/2000 numai 40 milioane din contravaloarea mărfii și că a rămas o diferență neachitată pe care o solicită prin acțiune, sumă la care a calculat și 192.488.660 lei penalități de întârziere conform clauzei stipulată în art. 2.1 alin. (a) din contract.
Judecătoria Ploiești, prin sentința nr. 9692 din 17 decembrie 2003, a respins acțiunea ca prescrisă cu motivarea că pesticidele în discuție, livrate în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 54/1999 aveau termen scadent la data de 15 noiembrie 1999, dată în raport de care termenul de 3 ani în care reclamanta era în drept să solicite diferența de preț neachitată, s-a împlinit la 15 noiembrie 2002.
Apelul declarat de pârâta SC E.A.E. SRL împotriva sentinței nr. 9692 din 17 decembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești, prin care apelanta a invocat o cauză de întrerupere a cursului prescripției ca urmare a plății efectuată cu O.P. nr. 789/2000, a fost admis prin decizia nr. 264 pronunțată la data de 5 aprilie 2004 de Curtea de Apel Ploiești, care a anulat sentința apelată și a fixat termen pentru judecarea fondului, cu citarea părților. Pentru soluționarea excepției, instanța de apel a examinat critica privind nelegalitatea sentinței pe aspectul aplicării dispozițiilor privind prescripția extinctivă și a reținut că prin plata care s-a făcut cu O.P. nr. 778/2000, termenul de 3 ani în care putea fi valorificat dreptul la acțiune pentru plata prețului a fost întrerupt, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
în rejudecarea fondului, instanța de apel a pronunțat decizia nr. 462 din 17 iunie 2004, prin care a admis acțiunea așa cum a fost formulată și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 47.411.000 lei diferență de preț, la 192.488.660 lei penalități de întârziere și la 19.151.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că s-au livrat pesticide conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 54 din 24 martie 1999 și actului adițional nr. 1/1999 care face parte integrantă din acest contract și că nu s-a achitat integral factura fiscală nr. 2199019/1999 deși a fost acceptată la plată.
Curtea a înlăturat apărarea pârâtei privind faptul că s-ar fi efectuat plata întrucât sentința la care s-a referit, care ar confirma, stingerea debitului nu îndeplinește cerințele art. 1201 C. civ., pentru a fi reținută autoritatea de lucru judecat. Pe fond, s-a apreciat că pârâta nu a făcut dovada susținerilor sale cu privire la plata în întregime a prețului înscris în factura pe care a acceptat-o la plată. în lipsa acestor dovezi, reținând și încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., pârâta a fost obligată la plata diferenței de preț, la penalități de întârziere în plată și la cheltuieli de judecată.
împotriva deciziei nr. 462 din 17 iulie 2004, dată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs, pârâta SC R. SA Valea Călugărească prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că factura nr. 2199019 din 22 septembrie 1999 nu a fost acceptată la plată, că acest înscris nu poartă decât semnătura emitentei, că ordinul de plată nr. 778/2000 nu se referă la această factură, ci este o plată efectuată de către SC V.A. SA, în compensare cu valoarea produselor livrate de intimată care însă nu se referă și la produsul protilin.
în continuare recurenta a susținut că produsul protilin nu a fost contractat, că factura nu se referă la pesticidele cuprinse în anexa I la contract și că plățile care s-au făcut priveau numai produse contractate conform anexei 1 la contract, care oricum nu fac obiectul litigiului.
în opinia recurentei acțiunea este nedovedită, întrucât reclamanta nu a depus avizul de expediție care a însoțit marfa, sau alte înscrisuri din care să rezulte că s-a livrat produsul respectiv și că astfel reclamanta a încălcat prevederile art. 1169 C. civ.
în fine, recurenta a susținut că nu a efectuat nici o plată care să privească produsul protilin întrucât acesta nu a fost primit și prin urmare termenul de prescripție pentru încasarea prețului nu a fost întrerupt cum a reținut greșit instanța de apel. Recurenta a considerat că soluția este greșită și pentru că s-au încălcat prevederile Legii nr. 469/2002 care limitează cuantumul penalităților la suma datorată. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat modificarea deciziei nr. 462 din 17 iulie 2004 în sensul respingerii acțiunii.
Intimata prin întâmpinarea la care a anexat avizul de expediție nr. 9678022 din 22 septembrie 1999, a susținut că marfa a fost expediată la data de 22 septembrie 1999 și că în aceeași zi s-a emis factura pe care recurenta a achitat-o parțial cu O.P. nr. 789/2000. Față de această plată a considerat că era în termen să solicite diferența rămasă neachitată, care face obiectul litigiului din acest dosar. Cu referire la aplicarea art. IV (3) din Legea nr. 469/2000 a susținut că în contractul nr. 54 din 24 martie 1999 s-a prevăzut o clauză de penalitate de 0,4 % pe zi de întârziere din valoarea sumei neachitate la termen așa încât, suma pretinsă cu titlu de penalități este datorată.
Prin notele scrise, recurenta a revenit cu precizarea că pesticidele contractate, prevăzute în anexa 1 la contractul nr. 54/1999 au fost achitate prin compensare conform protocolului depus la dosar și anexei la acesta din care rezultă că s-au făcut plăți cu mai multe ordine de plată, ultima plată fiind făcută cu O.P. nr. 789/2000, însă sumele compensate privesc numai produsele contractate și recepționate.
Recursul este fondat:
Examinarea criticilor aduse deciziei pronunțată în apel impune mai întâi analiza aplicării dispozițiilor art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel ce face o propunere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească. Din acest punct de vedere, trebuie să se urmărească, față de criticile aduse ultimei decizii pronunțată în apel, prin care s-a soluționat fondul dacă s-a stabilit corect raportul juridic dedus judecății și dacă probele prezentate au dus fără dubiu la dovedirea raportului juridic litigios.
în lumina dispozițiilor de mai sus, primul element care trebuia să fie obiect de preocupare într-o cale de atac de reformare devolutivă îl constituia analiza probelor așa cum se impune prin dispozițiile art. 295 C. proc. civ. Cu alte cuvinte trebuia observat dacă probele de care părțile s-au folosit înaintea instanței de fond, mijloacele de apărare și dovezile din primă instanță duceau în mod necesar la concluzia că pretențiile reclamate sunt întemeiate. A doua problemă, pe care trebuia s-o aibă în vedere instanța, pentru soluționarea corectă a litigiului, în fond, cu care s-a investit după pronunțarea primei decizii de anulare a sentinței apelate, era cea referitoare la necesitatea încuviințării, refacerii sau completării probelor.
Din perspectiva dispozițiilor procedurale arătate, se constată că nu s-a verificat și stabilit corect situația de fapt, iar această împrejurare a avut ca efect aplicarea greșită a dispozițiilor legale (art. 1161 C. civ., art. 16 din Decretul nr. 167/1958,art. IV și următoarele din Legea nr. 469/2002).
în concret, se constată că reclamanta intimată a susținut prin acțiunea introductivă că între părți a existat contractul nr. 54/1999 și că prin anexa A s-a convenit livrarea unei cantități de protilin, care, susține furnizoarea, a fost expediată pârâtei recurente însoțită de factura nr. 2199019 din 22 septembrie 1999 care a fost acceptată la plată întrucât în contul acesteia s-a făcut o plată parțială cu O.P. nr. 778/2000.
întrucât pârâta recurentă a susținut că toate livrările care au fost făcute, în contul contractului nr. 54/1999 s-au achitat direct sau prin compensare și că nu mai există nici un debit neacoperit, instanța de apel nu a observat că în discuție era un singur produs (protilin) care nu făcea parte din anexa I la contract ci din anexa A (care nu a fost depusă) și că singura problemă referitoare la plată privea numai acest produs.
Această ultimă livrare trebuia examinată atât sub aspectul realității efectuării ei, câtă vreme nu s-au depus actele de livrare (A.E), cât și sub aspectul efectuării eventualei livrări într-un cadru contractual care să facă aplicabilă clauza penală. Cu alte cuvinte, faptul generator al dreptului său trebuia dovedit de reclamanta intimată care a făcut propunerea în fața instanței de judecată în sensul că a efectuat o livrare dovedită, în opinia sa, cu actele care au fost depuse în sprijinul acestei afirmații.
Trecând la observarea actelor aflate la dosar se constată că nu s-a pus în discuție acceptarea facturii nr. 2199019/2002, că avizul de expediție menționat în factură a fost depus în recurs, așa încât problema realității livrării nu a fost clarificată cu atât mai mult cu cât s-a contestat primirea protilinului, precum și acceptarea facturii. Fără a nega faptul că într-un proces, în principiu, sarcina probei se împarte între reclamant și pârât, întrucât probele aparțin cauzei, instanța de apel trebuia să observe că reclamanta intimată nu a dovedit faptul generator al dreptului său pentru că actele depuse la dosar prezentau generic existența unor raporturi contractuale care erau acceptate de ambele părți.
Pârâta însă a contestat un fapt concret legat de livrarea produsului protilin, care face obiectul lingoului, iar în acest context nu se poate reține că are prima sarcina probei, chiar dacă analiza fondului s-a făcut pentru prima dată în apel, ca urmare a înlăturării excepției privind prescrierea dreptului la acțiune reținută în instanța de fond. Datorită neexaminării conținutului actelor depuse la dosar nu s-a observat nici faptul că reclamanta intimată a afirmat că în contul facturii nr. 2199019 s-a făcut o plată parțială cu O.P. nr. 778 (pe care nu l-a depus la dosar), iar în dosarul de fond a fost depus ordinul de plată 789 care privea o diferență de plată la o altă factură (193119). Așadar, nu existau premise pentru a fi reținută o plată parțială în contul livrării produsului protilin care să creeze prezumția existenței obligației de plată pentru diferența reclamată prin acțiune. Deci instanța nu se afla în situația de a aprecia că se află în fața unor fapte constatate (prezumtive) pentru a le considera existente și, ca urmare, pe baza acestora să construiască raționamentul care a dus la obligarea recurentei la plată.
în fine, nu poate fi negat faptul că s-a simțit nevoia, în rejudecarea fondului și în aplicarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de a se completa probatoriile cu o expertiză dar datorită pasivității părților privind plata onorariului instanța a revenit asupra acestei măsuri.
în aceste condiții se impunea cu atât mai mult examinarea conținutului actelor aflate la dosar în vederea aplicării corecte a art. 1169 C. civ., pentru a se vedea dacă pretenția supusă judecății este probată.
Un alt motiv care a determinat o analiză generică a raportului obligațional îl constituie apărarea inconsecventă a recurentei care a prezentat probe în sprijinul unor fapte conexe care priveau executarea în totalitate a obligațiilor care derivau din contractul nr. 54/1999. în acest sens și în recurs s-a depus un proces verbal de compensare în care erau menționate ordinele de plată nr. 778 și nr. 789, dar cu referire la stingerea obligațiilor dintr-o altă factură decât cea în litigiu. Aceste înscrisuri dacă ar fi fost examinate sub aspectul conținutului lor s-ar fi observat că nu pot constitui fundament în aprecierea unei plăți parțiale care să aibă ca efect întreruperea cursului prescripției. întrucât această problemă s-a soluționat prin decizia nr. 264/2004 a Curții de Apel (prin care s-a anulat sentința primei instanțe) care nu a fost criticată, motivul de recurs referitor la aplicarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu mai poate fi examinat, decât în contextul arătat mai sus care vizează numai fondul.
în consecință, prin rezumarea numai la criticile formulate în recurs, urmează să se rețină că situația de fapt nu a fost corect stabilită, că în mod greșit s-a răsturnat sarcina probei, și că aceste împrejurări au fost de natură să ducă la aplicarea greșită a art. 1169 C. civ.
Așa fiind, potrivit art. 304 alin. (9), raportat la art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, decizia nr. 462/2004 va fi casată, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.
în rejudecare s-au analizat și înscrisurile depuse în recurs pentru că s-a stabilit corect dacă livrările au fost efectuate dacă acestea derivă din contractul nr. 54/1999, sau sunt extracontractuale pentru a se vedea și dacă operează clauza penală, iar în ipoteza în care aceasta ar fi operantă a fost examinată incidența Legii nr. 469/2002 cu privire la cuantumul eventualelor penalități de întârziere.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1554/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1553/2005. Comercial → |
|---|
