ICCJ. Decizia nr. 1598/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2622/ COM din 18 noiembrie 2003 a Tribunalului Bihor, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.E.E.E. SRL Tinăud, împotriva pârâtului B.F., care a fost obligat la plata sumei de 19.250 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul de la momentul plății, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei februarie - iulie 2000 achitată și nedatorată și la 25.237.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, pe baza probelor administrate că, între părți, s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat la 19 ianuarie 2000, prin care pârâtul a închiriat reclamantei pe o perioadă de 15 ani imobilele înscrise în C.F. Tinăud, stabilindu-se o chirie de 3.500 dolari S.U.A. lunar, iar plata urma să se facă de la data predării imobilului care nu trebuia să fie mai devreme de 1 ianuarie 2000 și nici mai târziu de 28 februarie 2002.
în contract, s-a prevăzut dotarea spațiilor cu instalații sanitare, de încălzire, electricitate, canalizare și mobilier iar pârâtul s-a obligat să garanteze, totodată, că spațiul va fi predat în aceste condiții.
Obligația nu a fost respectată în termenul convenit și spațiile au putut fi folosite pentru scopul pentru care au fost închiriate, potrivit înscrisurilor și declarațiilor notarilor, numai după 6 luni, încât chiria achitată pe perioada februarie - iulie 2000, s-a concluzionat că, este nedatorată.
Pârâtul a declarat apel arătând că hotărârea este nelagală și netemeinică, deoarece instanța a încălcat art. 969 C. civ. și art. 1423 C. civ., respectiv art. 963 C. civ., între părți existând un contract încât, nu erau incidente dispozițiile legale privind plata din eroare.
Soluția este și netemeinică, deoarece este în contradictoriu cu probele administrate din care rezultă că reclamanta este în culpă pentru nefolosirea spațiului, iar expertiza efectuată denaturează obligațiile asumate prin convenția părților.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 22/ C din 12 februarie 2004 a respins apelul, ca nefondat.
A reținut, în esență, că instanța de fond a analizat toate probele administrate dovedindu-le interpretarea corectă atunci când a reținut că imobilele nu au fost predate, accesul temporar al reclamantei în spații neechivalând cu predarea acestora conform obligațiilor asumate prin contract încât pe perioada în litigiu chiria nu este datorată și fiind plătită dă dreptul la restituire, art. 1432 C. civ., neavând incidență deoarece ceea ce s-a susținut și dovedit este chiar nepredarea spațiilor.
Totodată, nici invocarea pct. 10 din contract nu este corectă, neputând fi interpretată în sensul că reclamanta ar avea dreptul doar la restituirea sumei de 42.000 dolari S.U.A. depusă drept garanție, în caz de nepredare a spațiului închiriat și ar trebui să plătească chirie pentru toată perioada pentru care a fost încheiat contractul, deoarece în cazul în care locatorul nu își îndeplinește obligația de a preda bunul, nici locatarul nu are obligația de a plăti chirie și în consecință, nu mai există obligație garantată și care garanție, chiar în lipsa clauzei, se restituie.
împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs întemeiat în drept pe motivele de recurs prevăzute, în art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
A susținut că, instanța de apel, în analiza incidenței dispozițiilor legale privind plata nedatorată, a omis să se pronunțe asupra unor probe concludente dând eficiență doar celor propuse de reclamant, respectiv onorariul justificativ, actele adiționale la contract din 3 iulie, 3 august și 15 septembrie 2000, din care rezultă că lucrările au fost enunțate la comanda ulterioară a reclamantului după predarea spațiului reprezentând lucrări suplimentare și nu cele aferente nivelului de predare tehnică a imobilelor, iar potrivit procesului verbal din 16 decembrie 1999, trei dintre spații au fost predate reclamanta fiind în culpă pentru nepredarea în termen prin repunerea la dispoziția pârâtului a materialelor de construcție la care s-a obligat, încât chiria era datorată.
Recursul este nefondat.
Pentru ca motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., să atragă admiterea recursului trebuia ca, pe lângă faptul ca probele să fi fost administrate și instanța să fi omis să le discute, acestea să fie de natură a duce la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanță.
în speță, instanța de apel a făcut o analiză completă a imobilului cum instanța de fond a analizat toate probele administrate, reținând, din interpretarea coroborată a acestora și nu numai pe baza expertizei tehnice și a martorilor propusă de reclamantă, că pârâtul nu a predat spațiile la termenul stabilit prin contract.
Ceea ce se invocă pe baza probelor enumerate în recurs și avute în vedere, de altfel, și de instanța de apel, cum s-a arătat, este faptul că, potrivit unui memoriu justificativ și a actelor adiționale încheiate la contract, s-au solicitat de către reclamantă lucrări suplimentare și deci, aceasta constituie cauza nefolosirii spațiului și nu lucrările aferente nivelului de predare tehnică. Ori, memoriul justificativ și actele adiționale sunt încheiate ulterior perioadei în litigiu și pentru care s-a solicitat restituirea chiriei încât ceea ce interesează, și aceste probe nu contrazic ci, dimpotrivă, confirmă starea de fapt reținută, este nepredarea efectivă a spațiilor la termen pe bază de proces verbal conform contractului.
Aceste acte nu au schimbat clauzele din contractul inițial în privința datei de predare a spațiilor, iar pârâtul nu putea pretinde chirie decât după predarea spațiilor care nu au avut loc pe baza procesului verbal din 16 decembrie 1999, cum recunoaște chiar recurenta.
în privința motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși invocat, recurenta nu l-a dezvoltat nearătând care sunt dispozițiile legale încălcate dar, prin art. 1420 C. civ., locatorul este dator prin însăși natura contractului fără să fie necesară vreo situație specială, de a face ca locatarul să de poată folosi de bunul închiriat cu obligațiunea pentru locatar, conform art. 1429 C. civ., de a plăți prețul la termenele statornicite, astfel, acesta din urmă, fiind în drept să ceară restituirea plății căci dobândirea ei este fără cauză de către locator și contravine tuturor principiilor de drept.
în raport de cele deja expuse, recursul a fost nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1594/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1592/2005. Comercial → |
|---|
