ICCJ. Decizia nr. 1643/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 25 martie 2003, reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara, a chemat în judecată pârâtele D.R.D.P. Timișoara și SC A.D.P. SA Timișoara, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța s-o oblige pe pârâtă în sarcina căreia se va stabili culpa la plata următoarelor sume:
- 164.394.236 lei contravaloare revizie tehnică la vagoane particulare;
- 117.340.809 lei contravaloare dobânzi comerciale;
- 303.000 lei cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii reclamanta arată că, între ea, în calitate de prestator și D.R.D.P. Timișoara, în calitate de beneficiari s-au încheiat contracte, având ca obiect înscrierea unor vagoane în parcul C.F.R., în scopul revizuirii, supravegherii și reparației.
După efectuarea prestațiilor, pentru încasarea contravalorii acestora reclamata a emis facturile din 28 septembrie 2000, în valoare de 55.198.064 lei, 30 iunie 2000 în valoare de 54.598.086 lei și 31 martie 2000 în valoare de 54.598.086 lei.
Cum scadențele de plată au fost depășite, reclamanta a calculat și pretins în baza O.G. nr. 9/2000 și dobânzi comerciale în sumă de 117.340.809 lei calculate până la 18 septembrie 2002.
Prin sentința nr. 3704 din 29 octombrie 2003, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea așa cum a fost formulată și a obligat pârâta SC A.D.P. SA Timișoara, să plătească reclamantei C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara, suma de 164.394.236 lei reprezentând debit, precum și la 117.340.809 lei dobânzi comerciale plus 15.424.402 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea față de pârâta D.R.D.P. Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, între reclamantă și pârâta I D.R.D.P. Timișoara, s-au încheiat contracte, având ca obiect înscrierea unor vagoane în parcul C.F.R., în scopul revizuirii, supravegherii și reparației, și că după efectuarea prestațiilor a emis pentru încasarea prețului mai multe facturi în valoare totală de 164.394.236 lei.
A mai reținut prima instanță, că la data de 23 iunie 1007, a fost adoptată H.G. nr. 312/1997, privind înființarea societății comerciale A.D.P. Timișoara, (prin reorganizarea A.N.D.R., care a preluat activul și pasivul fostei SC A.D.P. SA din Cadrul D.R.D.P. Timișoara, conform protocoalelor încheiate la 18 iulie 1997; 19 iulie 1997 și 22 iulie 1997) printre bunurile preluate figurând și vagoanele în litigiu.
In cele expuse, prima instanță a ajuns la concluzia că, pârâta SC A.D.P. SA, este succesoarea în drepturi și obligații a pârâtei I de la care a preluat bunurile în discuție, în temeiul protocoalelor încheiate, și ca atare, și pe cale de consecință, acestea îi revin și obligațiile privind plata prestațiilor efectuate de reclamantă în baza contractelor menționate mai sus.
Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe de către pârâta SC A.D.P. SA Timișoara, a fost admis prin decizia nr. 62 din 17 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, și ca atare hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara împotriva pârâtelor.
Pentru a adopta această decizie, instanța de apel, a reținut în esență, că reclamanta nu a făcut dovada efectuării prestațiilor a căror contravaloare o pretinde prin acțiune, în contextul în care, în ceea ce privește facturile din 28 iulie 2000 și 30 iunie 2000, acestea nu sunt confirmate de beneficiara prestațiilor prin semnătură și ștampilă, astfel, că, din moment ce facturile nu au fost acceptate la plată, nu pot constitui față de dispozițiile art. 46 C. com., dovezi în sensul că, prestațiile au fost efectuate și deci că datorează contravaloarea acestora.
Referitor la factura din 31 martie 2000, instanța de apel a reținut că aceasta cuprinde și o perioadă a prestațiilor efectuate în mai 1996 - mai 2001, sau altfel spus și un interval de timp în care a fost inclusă și contravaloarea unor prestații viitoare, împrejurare care nu își găsește justificarea în nici o clauză contractuală.
în sfârșit, a mai reținut instanța de apel, că dacă se are în vedere data introducerii acțiunii, 25 martie 2003, pretențiile întemeiate pe această factură au fost stinse prin prescripție, deoarece, promovarea cererii s-a făcut cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.
împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susține în esență că, între reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara și pârâta I, s-au încheiat contracte, având ca obiect înscrierea unor vagoane proprietatea D.R.D.P. în parcul C.F.R., în scopul circulației pe rețeaua C.F.R., reviziei, supravegherii și reparației, prin care pârâta I D.R.D.P. Timișoara, s-a obligat să plătească anual valoarea revizuirii, supravegherii în timpul circulației pe liniile C.F.R., precum și reparația provizorie a vagoanelor defecte.
Cum pârâta nu s-a conformat dispozițiilor contractuale privind întocmirea unui proces verbal de ștergere a numerelor vagoanelor în vederea rezilierii contractelor, deși vagoanele intrase în posesia pârâtei II SC A.D.P. SA Timișoara, încă din anul 1997 (când aceasta a fost înființată prin H.G. nr. 312 din 23 iunie 1997) reclamanta a continuat să efectueze prestațiile care au făcut obiectul contractului, până la 5 aprilie 2001, când a încheiat unilateral procesul verbal nr. 208/2001, prin care s-a constatat ștergerea numerelor de pe vagoanele particulare aparținând D.R.D.P. Timișoara, astfel că a preluat în continuare (neavând cunoștință că vagoanele au fost preluate de pârâta II SC A.D.P. SA Timișoara) la facturarea prestațiilor către beneficiarul inițial (D.R.D.P. Timișoara) pârâta II.
Așadar, chiar dacă, pârâta II, SC A.D.P. SA Timișoara pretinde că a preluat vagoanele în cauză, de la pârâta I D.R.D.P. Timișoara, în anul 1997, iar sumele aferente perioadei 1996 - 1997, nu cad în sarcina sa, potrivit H.G. nr. 312 din 23 iunie 1997, prin care a preluat cu ocazia înființării, pe bază de protocol activul și pasivul, în care se include și vagoanele în discuție, pârâta II SC A.D.P. SA, are obligația, în contextul arătat, să plătească contravaloarea prestațiilor solicitate prin acțiune.
Mai susține recurenta, că soluția de respingere a acțiunii în totalitate, este criticabilă și sub aspectul că instanța de apel a reținut greșit că, în raport de data introducerii cererii, 25 martie 2003, dreptul prestatoarei de a solicita suma din factura de la 31 martie 2000, ar fi stins prin prescripție, deoarece, prin acesta a fost facturate prestațiile executate până la 14 mai 2001; 1 iulie 2001 și respectiv 29 mai 2001, și nu așa cum s-a menționat din eroare la rubrica "documentelor produselor sau serviciilor" până la 31 martie 2000, astfel, că față de această situație, de la data de la care au fost efectuate prestațiile și până la introducerea acțiunii nu au trecut mai mult de 3 ani, pentru a justifica soluția instanței în sensul constatării ca prescrisă suma din factura menționată.
în consecință reclamanta solicită admiterea recursului modificarea deciziei atacate și respingerea apelului pârâtei declarat, împotriva sentinței instanței de fond.
Recursul declarat în cauză nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că prin cele 3 contracte menționate, în cerere încheiate în anul 1996 între reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Timișoara și pârâta I D.R.D.P. Timișoara, aceasta din urmă s-a obligat să plătească anual contravaloarea prestațiilor efectuate de reclamantă constând în revizia, supravegherea și reparația vagoanelor defecte, ulterior, ca urmare a H.G. nr. 312 din 1 iulie 1998 fiind înființată pârâta II SC A.D.P. SA Timișoara, care a preluat pe bază de protocol, activul și pasivul corespunzător, în care au fost incluse și vagoanele asupra cărora se pretinde că au fost efectuate prestațiile efectuate.
Cu alte cuvinte, din cele expuse rezultă că în baza actului normativ menționat, pârâta II SC A.D.P. SA Timișoara, a devenit succesoarea în drepturi și obligații a pârâtei I, D.R.D.P. Timișoara, (beneficiarul inițial al prestațiilor).
Cu privire la cele 3 facturi totalizând suma solicitată prin acțiune (164.394.236 lei) se reține că acestea au fost emise pe seama pârâtei I D.R.D.P. Timișoara, care au fost refuzate la plată pe motiv că, vagoanele la care au fost efectuate prestațiile au fost transferate încă din anul 1997, pârâtei II SC A.D.P. SA Timișoara, care l-a rândul ei nu a fost de acord cu plata sumelor solicitate de reclamantă invocând în acest sens, că atâta timp cât, nu este parte în raporturile contractuale, nu datorează nici o sumă de bani și nici nu i se poate angaja răspunderea chiar dacă a preluat vagoanele prin protocol odată cu înființarea sa, deoarece, această situație nu echivalează în mod necesar și cu preluarea, suportarea, prestațiilor efectuate de reclamantă, în lipsa, unui act adițional, prin care să se oblige în acest sens.
Pe de altă parte, se constată că bine instanța de apel, a reținut, că, atâta timp, cât facturile din 28 septembrie 2000 și 30 iunie 2000, nu au fost acceptate la plată de beneficiar, (nefiind aplicată pe acestea semnătura și ștampila de către persoana abilitată) acestea nu pot constitui o probă în sensul dispozițiilor art. 46 C. com., în favoarea enunțătorului, așa încât pretențiile care au făcut obiectul celor două facturi sunt nefondate.
în ce privește factura din 31 martie 2000, se constată că prin aceasta se pretinde contravaloarea prestațiilor efectuate în perioada mai 1996 - mai 2001, ceea ce înseamnă, că reclamanta a inclus și contravaloarea unor prestații viitoare (ulterioare datei de 31 martie 2000) cerere în susținerea căreia nu există nici o cauză contractuală.
De asemenea, având în vedere faptul că prin această factură s-a pretins sume reprezentând, prețul prestațiilor, începând cu anul 1996, și ținând seama că dreptul material la acțiune s-a născut pentru a face parte din contravaloarea prestațiilor în că din anii 1996 - 1997 - 1998, se reține că bine a considerat instanța de apel că față de data introducerii acțiunii 25 martie 2003, pretențiile reclamantei din aceste facturi sunt stinse prin prescriere.
De asemenea, în mod corect, instanța de apel a reținut la pronunțarea deciziei, că, reclamanta, nu și-a adus aportul, la soluționarea obiecțiilor formulate de pârâtă cu ocazia efectuării punctajului dispus prin încheierea din 25 februarie 2004.
în subsidiar se reține, că chiar dacă punctajul comun nu a fost finalizat reclamanta, putea cere, în apel, (având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac) completarea probelor printr-o expertiză de specialitate, pentru a demonstra, că a efectuat efectiv prestațiile a căror contravaloare a pretins-o prin acțiune, și a se stabili, în măsura în care s-ar fi confirmat o altfel de situație, dacă, poate fi angajată, răspunderea uneia dintre cele două pârâte.
Așa fiind recursul declarat de reclamantă, a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1683/2005. Comercial → |
|---|
