ICCJ. Decizia nr. 1683/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 2210 din 13 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta creditoare SC J.I. SRL Buftea, împotriva deciziei nr. 85/ A din 17 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata debitoare C.M. M. Buftea, casând decizia atacată, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca apel.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs, a reținut în esență, că, susținerile creditoarei prezentate sub forma criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt fondate, deoarece, prin decizia pronunțată în recurs s-a statuat, că dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, de vreme ce prin decizia nr. 1685/ R din 29 mai 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a pronunțat în sensul că, prima încheiere prin care s-a considerat că dreptul creditoarei de a cere executarea silită a fost stins prin prescripție, a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Ca atare, cum potrivit art. 315 C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate .. sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" înseamnă că instanța de apel respectiv Tribunalul București nu mai putea reveni, prin decizia nr. 85/ A din 17 ianuarie 2003, și să constate că, în realitate, dreptul creditoarei de a cere executarea silită a fost stins prin prescripție și să admită cu această motivare, apelul declarat de debitoarea C.M. M. Buftea, și pe cale de consecință să schimbe în tot, încheierea din 21 noiembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Buftea, prin care se încuviințase executarea silită imobiliară la cererea creditoarei SC J.I. SRL Buftea, ci era datoare să soluționeze apelul pe fondul pricinii.
Cum nu a procedat astfel, s-a reținut de către instanța de recurs, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a intrat în cercetarea fondului, și ca urmare a reținut cauza pentru rejudecarea apelului ca instanță de apel (art. 3 din O.U.G. nr. 58/2003).
în rejudecarea apelului, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 208 din 6 februarie 2004, a respins apelul declarat de apelanta debitoare C.M. M. Buftea, împotriva încheierii pronunțată de Judecătoria Buftea la data de 21 noiembrie 2002, în contradictoriu cu intimata SC J.I. SRL Buftea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut în esență că cererea creditoarei nu reprezintă decât o continuare a executării silite începute împotriva debitoarei, față de faptul că nu s-a executat nici o sumă din debit.
Pe de altă parte a mai reținut instanța de apel că atâta timp cât a fost emise somații către debitoare, iar contestațiile acesteia au fost respinse (ceea ce demonstrează că, în cauză creditoarea nu s-a desesizat de urmărirea sumelor de bani datorate) în speță a operat întreruperea cursului prescripției, în care sens, pledează atât faptul că dosarele înregistrate la executorul judecătoresc, privind punerea în executare a celor două sentințe, au fost depuse în termen, cât și numeroase cereri de punere în executare a celor două hotărâri formulate la datele de 16 martie 1999, 13 martie 2002 și 13 decembrie 2002, astfel că față de toate cele arătate, nu se poate reține că termenul de prescripție s-ar fi împlinit la 1 martie 1999 și respectiv 2 noiembrie 2001 (așa cum a susținut neîntemeiat debitoarea) din moment ce prin demersurile făcute de creditoare acesta a fost întrerupt.
împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs debitoarea C.M. M. Buftea, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susține în esență că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că instanța de rejudecare este ținută de dezlegarea dată de instanța de recurs în ceea ce privește neîmplinirea termenului de prescripție (care s-a reținut eronat că ar fi fost întrerupt) deoarece decizia civilă nr. 1685 din 29 mai 2002 a Tribunalului București, prin care s-a statuat astfel, a fost dată cu încălcarea legii, și ca atare nu poate produce efecte, chiar dacă este irevocabilă, în contextul în care, Tribunalul București a calificat discutabil calea de atac exercitată de creditoarea SC J.I. SRL Buftea, împotriva încheierii de încuviințare executare silită ca fiind recurs.
Ori în acest context Tribunalul București, calificând prin decizia nr. 1685/R/2002 calea de atac exercitată de creditoare ca fiind recurs, a privat pe recurentă de posibilitatea de a ataca cu apel încheierea din 27 martie 2002 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a respins cererea de încuviințare executare silită, pe motiv că s-a prescris dreptul de a formula o astfel de cerere, deși în ciclul procesual următor al aceleiași cauze, aceeași problemă de drept a fost examinată atât în apel cât și în recurs.
Totodată se mai susține că, decizia atacată este nelegală și sub aspectul că instanța a apreciat că în cauză nu ar fi intervenit îndeplinirea cursului prescripției, doar pentru faptul că s-au formulat numeroase cereri de executare, fără ca instanța să verifice și modul în care acestea au fost finalizate, fiind cunoscut faptul că potrivit art. 4052alin. (3) prescripția nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
în sfârșit, se mai susține, atât dosarul de executare nr. 27/2002, cât și actele de executare existente în acesta au fost întocmite după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de executare silită respectiv la 2 noiembrie 2002, atâta timp cât pentru motivele arătate anterior, recurenta consideră că nu a intervenit întreruperea termenului prescripției.
în consecință, debitoarea solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de încuviințare a executării silite formulată de creditoarea SC J.I. SRL Buftea.
Recursul declarat în cauză nu este fondat.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, se constată că, susținerile recurentei debitoare C.M. M. Buftea, prezentate sub forma criticilor nu sunt fondate și urmează a fi respinse ca atare.
Astfel, atâta timp cât decizia nr. 1685/ R din 25 septembrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (prin care s-a reținut în esență că, dreptul creditoarei de a cere încuviințarea executării silite, în baza titlurilor executării reprezentate de sentințele nr. 3280 din 2 noiembrie 1995 și nr. 1403/1998 ale Judecătoriei Buftea, nu a fost stins prin prescripție la datele de 1 martie 1999 și respectiv 2 noiembrie 2001, întrucât conform art. 16 din decretul nr. 167/1958, cursul prescripției a fost întrerupt prin numeroasele cereri de punere în executare a celor două hotărâri, formulate de creditoare la datele de 16 martie 1999, 13 martie 2000 și 13 decembrie 2002) nu a fost anulată printr-o eventuală cale extraordinară de atac, aceasta a rămas irevocabilă.
Ca atare, orice susținere prin care debitoarea pretinde pe de o parte, că prin această hotărâre (decizia nr. 1685/ R din 25 septembrie 2002) a fost calificată greșit calea de atac exercitată de creditoare ca fiind recurs în loc de apel, iar pe de altă parte că, în contradicție cu probele de la dosar, s-a reținut că în cauză nu ar fi operat prescripția dreptului creditoarei de a cere încuviințarea executării silite nu pot fi primite deoarece, adevărul stabilit printr-o hotărâre irevocabilă, care a intrat în puterea lucrului judecat, așa cum e cazul deciziei nr. 1685/ R din 25 septembrie 2002, nu mai poate fi contrazis prin hotărâri pronunțate în ciclurile procesuale ulterioare, astfel că, cele statuate de instanța de recurs, în sensul că dreptul creditoarei de a cere încuviințarea executării silite, nu a fost stins prin prescripție, nu mai poate face obiectul nici unei discuții, indiferent de temeiurile legale, pe care se bazează susținerile contrare ale recurentei debitoare.
Pe fondul pricinii, se constată că bine instanța de apel a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii pe care creditoarea le deținea împotriva debitoarei, din moment ce potrivit celor arătate, cererea de punere în executare a celor două instanțe a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție, iar contestația la executare a fost respinsă.
Așa fiind, și în această suplinire de motivare, decizia atacată este temeinică și legală, și ca atare, recursul declarat de debitoarea C.M. M. Buftea, împotriva acesteia urmează a fi respins, ca nefondat.
Ca o consecință a respingerii recursului, recurenta C.M. M. Buftea, a fost obligată în temeiul art. 274 C. proc. civ., să plătească intimatei SC J.I. SRL Buftea suma de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1643/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1686/2005. Comercial → |
|---|
