ICCJ. Decizia nr. 1719/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1328 din 13 octombrie 2000, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Roman și intervenienta în interes propriu SC S.D. SA Roman, împotriva pârâtelor SC F. SA Roman, SC D.D. SRL Roman și SC B. SRL Roman și pe cale de consecință:
A constatat nule de drept, contractul de colaborare fără număr de înregistrare încheiat la 1 noiembrie 1996, între pârâta SC F. SA Roman și pârâta SC D.D. SRL, contractul de închiriere înregistrat sub nr. 602 din 14 iulie 1997, încheiat între SC F. SA și SC D.D. SRL, actul adițional la acest contract înregistrat sub nr. 1915 din 20 iulie 1998 și contractul de leasing imobiliar înregistrat sub nr. 2162 din 2 noiembrie 1998, încheiat între SC F. SA și SC D.D. SRL, contractele de mai sus având ca obiect magazia magazinului alimentar situat în municipiul Roman, în suprafață de 197,25 mp.
A dispus evacuarea pârâtelor SC F. SA și SC D.D. SRL din spațiul comercial de mai sus, a respins capătul din acțiune, privind constatarea nulității contractului de închiriere din 25 august 1992, ca fiind lipsit de obiect și capătul din acțiune referitor la pârâta SC B. SRL, fostă SC J. SRL, ca neîntemeiat și a obligat pârâtele SC F. SA și SC D.D. SRL să plătească reclamantei SC S. SA, suma de 50.650.015 lei cu titlu de daune pentru perioada 1 mai 1996 - 28 februarie 1999 și 5.684.002 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că spațiul comercial în litigiu, în suprafață de 197,25 m.p., este proprietatea reclamantei și a intervenientei în interes propriu, conform deciziei Prefecturii Neamț nr. 384/1990, a anexei nr. 2 la această decizie, a protocolului de predare a patrimoniului fostei I.C.S.M.A.A.P. Roman, către cele patru societăți rezultate din divizare încheiat la 13 martie 1996 și a evidențelor din registrul de transcripțiuni a fostului N.S.R., iar pârâta SC F. SA a încălcat acest drept de proprietate în mod fraudulos, încheind mai multe acte juridice, care sunt nule de drept.
Daunele de 50.650.015 lei stabilite în sarcina pârâtelor SC F. SA și SC D.D. SRL, reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a spațiului comercial în litigiu pentru perioada 1 mai 1996-28 februarie 1999.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 537 din 26 iulie 2001, a admis apelurile declarate de pârâtele SC D.D. SRL Roman și SC F. SA Roman și a schimbat în parte sentința apelată.
A respins ca nefondată acțiunea privind constatarea nulității contractului de colaborare încheiat între SC F. SA și SC D.D. SRL, la data de 1 noiembrie 1996, a contractului de închiriere înregistrat sub nr. 602 din 14 iulie 1997, încheiat între aceleași pârâte, a actului adițional nr. 1915 din 20 iulie 1998, a contractului de leasing imobiliar din 2 noiembrie 1998, încheiat între aceleași pârâte și a constatării că proprietara suprafeței de 197,25 m.p., spațiu comercial a fost reclamanta și apoi intervenienta în interes propriu.
Totodată a respins cererea de intervenție, cererea de evacuare a pârâtelor și de obligare a pârâtelor SC F. SA și SC D.D. SRL la plata sumei de 50.650.015 lei și a menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea celorlalte capete de cerere.
Pronunțându-se astfel, instanța de apel a reținut că proprietara spațiului în litigiu este SC F. SA Roman, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, din 23 aprilie 1998, deciziei nr. 384 din 12 octombrie 1990 a P.J.N. și procesului verbal de control de gestiune din 26 februarie 1991.
A mai reținut că reclamanta nu a dovedit cu acte autentice sau hotărâre judecătorească că este proprietara spațiului comercial vândut intervenientei, iar expertiza efectuată în cauză doar a identificat spațiul în litigiu.
Nemulțumită de decizia pronunțată reclamanta SC S. SA și intervenienta SC S.D. SA, au declarat recurs apreciind că este nelegală, deoarece instanța de apel:
- a ignorat în totalitate celei trei expertize efectuate în cauză care concluzionează că spațiul este evidențiat în patrimoniul reclamantei asupra căruia are un drept de proprietate;
- a făcut o aplicare greșită a legii considerând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului conferă un drept de proprietate și asupra spațiului comercial, fără a ține seama că documentația cadastrală a fost întocmită ulterior pronunțării sentinței pronunțate;
- greșit a reținut că spațiul în litigiu a fost repartizat prin procesul verbal de gestiune din 26 februarie 1991, pârâtei SC F. SA, iar nu reclamantei, cum concluzionează raportul de expertiză efectuat la instanța de fond;
- în mod eronat s-a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamanta prin act autentic a înstrăinat intervenientei SC S.D. SA, spațiul comercial, la dosar existând dovezi în acest sens.
Recurenții și-au întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Instanțele soluționând cauza au obligația să aprecieze toate probele administrate în cauză, iar în virtutea rolului activ să dispună administrarea de noi probe pentru stabilirea exactă a situației de fapt.
Expertizele tehnice efectuate în cauză au stabilit în mod corect, care este spațiul în litigiu și anume amplasamentul și suprafața dar calitatea de proprietar asupra acestui spațiu o stabilește instanța pe baza întregului ansamblu probator iar nu având în vedere doar concluziile expertizelor tehnice.
S-a făcut pe deplin dovada că spațiul, în suprafață de 194 m.p., a fost destinat și folosit de SC F. SA, ca magazie anexă și nu a aparținut niciodată SC S. SA.
în acest sens sunt decizia nr. 384 din 12 decembrie 1990 a P.J.N., protocolul încheiat la data de 2 iulie 1991, cu ocazia divizării fostei I.C.S.M.A.A.P. Roman, prin care s-au finalizat pretențiile celor patru societăți comerciale nou înființate, conform Legii nr. 15/1990 și documentația cadastrală privind amplasarea și delimitarea bunului imobil întocmită de O.J.C.G.C.N.
Această documentație cadastrală este într-adevăr întocmită la 24 octombrie 2000, după data declarării apelurilor de către SC F. SA și SC D.D. SA, dar a avut în vedere certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis la 23 iunie 1998, teren pe care se află și spațiul comercial în litigiu.
Cât privește procesul verbal de inventariere și control a gestiunii încheiat la 26 februarie 1991, la care se referă instanța de apel acesta face dovada predării de SC F. SA a gestiunii restaurantului F., în care se include și suprafața de 194 m.p., spațiu comercial către A.B.
Referitor la ultima critică, cea privind lipsa actului autentic de înstrăinare a spațiului de reclamantă către SC S.D. SA, se constată că prin actul adițional la statutul și contractul SC S. SA din 15 ianuarie 1999, această societate s-a divizat, iar prin încheierea nr. 65 din 19 februarie 1999 a judecătorului delegat de la O.R.C. Neamț s-a autorizat constituirea și funcționarea SC S.D. SA.
Atâta timp cât spațiul comercial nu a aparținut niciodată societății reclamante, aceasta nu putea să-l transmită SC S.D. SA, nou înființată prin divizare.
Față de cele ce preced rezultă că decizia atacată este legală și drept urmare, înalta Curte o va menține prin respingerea recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
S-au văzut și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1717/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1764/2005. Comercial → |
|---|
