ICCJ. Decizia nr. 1855/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2399 din 17 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, s-a admis acțiunea reclamantei SC B. SA, împotriva pârâtei S.C.C. și pe cale de consecință aceasta a fost obligată la plata sumei de 86.918.223 lei, reprezentând contravaloare marfă, cu 5.910.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că în baza art. 36 C. com., reclamanta a livrat pârâtei mărfurile inserate în cele 5 facturi în litigiu, în valoare de 86.918.223 lei. Trei din aceste facturi au relevat faptul că marfa a fost livrată pârâtei prin delegatul acesteia B.D., pe bază de delegații de ridicare de mărfuri, delegații ce poartă semnătura și sigiliul pârâtei. Alte două facturi au relevat faptul că marfa a fost livrată prin delegat propriu C.I., pârâta semnând de primire și aplicând sigiliul pe semnătură.
Tribunalul a constatat că același sigiliu al pârâtei a fost aplicat și pe delegațiile de ridicare marfă eliberate salariatului său B.D.
S-a mai reținut că neînregistrarea mărfii în evidențele pârâtei, nerecepționarea acesteia și neînregistrarea în contabilitate nu conduc la exonerarea pârâtei de plata contravalorii mărfii. Nici plângerea penală formulată de către pârâtă împotriva angajatului ei nu o îndreptățește să nu achite obligația, având la îndemână acțiunea în regres față de acest salariat. Pârâta nu justifică refuzul plății nici al celor 2 facturi pentru care transportul l-a efectuat reclamanta, marfa fiindu-i predată sub semnătură și sigiliul său.
Prin decizia nr. 3268 din 16 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 4616 din 2 iulie 2002, a admis recursul pârâtei S.C.C., a casat decizia atacată și a trimis cauza instanței de apel, pentru rejudecare, cu îndrumarea de a se efectua o expertiză contabilă care să verifice documentele contabile ale părților în litigiu și care să reflecte operațiunile juridice reclamate prin acțiune.
în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 58 din 23 octombrie 2003, a respins apelul, ca nefondat.
în motivarea acestei soluții s-a reținut în urma examinării lucrărilor și actelor din dosar, inclusiv a concluziilor expertizei contabile efectuate de expert R.C., că pârâta este în culpă, având în vedere că modul de lucru și documentele folosite în relațiile comerciale dintre cele două părți au fost aceleași pe întreaga perioadă a anilor 1998 - 2000, că evidența contabilă defectuoasă a pârâtei nu o poate exonera de răspundere, chiar pârâta însăși recunoscând existența unor dereglări în activitatea financiară, împrejurare în raport cu care a sesizat organele de cercetare penală.
Curtea de Apel a înlăturat opinia separată formulată în raportul de expertiză, cu motivarea că reprezintă un punct de vedere subiectiv, fiind întocmită de un expert, parte al pârâtei, susținându-i astfel apărările.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta S.C.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile fiind dezvoltate în 5 puncte.
Astfel la primul punct, recurenta susține că în mod greșit instanța și-a însușit concluziile expertizei contabile, întrucât marfa nu a intrat nicicând în magaziile spitalului, iar facturile nu apar evidențiate în contabilitatea acesteia, prin urmare nu ne aflăm în situația acceptării tacite a acestora, în sensul indicat de Curte, lipsind culpa pârâtei în neplata contravalorii mărfii.
Criticile formulate la pct. 2, 3 și 4 privesc modul greșit de întocmire a raportului de expertiză omologat de altfel de către instanță, în sensul că aprecierile expertului trebuiau să se limiteze la cercetarea documentelor puse la dispoziție de părți și nu să ateste valabilitatea juridică a modului de derulare a raportului dintre părți pe de o parte, iar pe de altă parte același expert a reținut și consemnat explicații verbale ale părților implicate, stabilind o situație de fapt, calificată ca una legală, pe care instanța și-a însușit-o fără rezerve.
Mai susține recurenta la pct. 5 al recursului că instanța în loc să rețină modul defectuos de lucru al reclamantei, dovedit cu cele 15 facturi ce nu se regăsesc în evidențele recurentei, a stabilit culpa pârâtei, doar în baza concluziilor expertizei, fără o justificare pertinentă a înlăturării opiniei separate a expertului parte, propus de aceasta.
Față de aceste critici, recurenta a solicitat admiterea cererii, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și pe fond respingerea acțiunii reclamantei.
în subsidiar a solicitat obligarea doar la plata facturilor ce poartă semnătura și ștampila unității pârâte.
Recursul nu este fondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând legalitatea și temeinicia deciziei recurate prin prisma criticilor formulate de către pârâtă, Curtea reține că motivele de recurs, întemeiate pe prevederile pct. 9 ale art. 304 nu sunt fondate.
Din întreg probatoriu aflat la dosar rezultă o situație de fapt fără echivoc, în sensul că reclamanta a livrat marfă pârâtei, cu cele 5 facturi în litigiu, aceasta refuzând-o la plată nejustificat.
Instanțele de judecată ce au pronunțat soluțiile atacate, bine au reținut că pentru 3 facturi marfa a fost ridicată în baza unor delegații semnate și ștampilate de pârât, iar pentru marfa expediată prin delegatul reclamantei, facturile au fost ștampilate și semnate de ambele părți, expeditor și beneficiar, astfel că împrejurarea neînregistării lor în contabilitatea pârâtei nu exclude culpa acesteia ci cel mult denotă modul defectuos al activității financiare, ceea ce de altfel a recunoscut și recurenta, intentând plângere penală împotriva prepusului său.
Omologarea raportului de expertiză de către instanța de apel nu presupune însușirea fără temei a concluziilor acesteia, ci în coroborarea cu celelalte probe au condus la soluția corectă și legală, pronunțată de instanță.
Prin urmare, fiind dovedită culpa pârâtei în refuzul achitării contravalorii mărfurilor reclamate, bine a fost păstrată soluția instanței de fond, cu obligarea pârâtei la plată.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1850/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1878/2005. Comercial → |
|---|
