ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2005)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.1893/2005

Dosar nr. 9922/2004

Şedinţa publică din 17 martie 2005

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 decembrie 1999, reclamanta SC A.S.P.C. SA Bucureşti a chemat în judecată B.D.F. SA Cluj, pentru ca prin hotărârea de se va pronunţa în cauză, instanţa să oblige pârâta să plătească acesteia 352.992,79 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul de schimb la data efectuării plăţii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 13 octombrie 1994 a încheiat cu pârâta o convenţie având ca obiect importul unei cantităţi de 100.000 tone zahăr brut, în vederea rafinării în unităţile de profil din ţară şi vânzarea ulterioară a zahărului rafinat, la intern sau către parteneri externi.

Prin această convenţie pretinde reclamanta, banca şi-a asumat obligaţia finanţării importurilor, prin deschiderea unui acreditiv sau emiterii unei garanţii bancare, în favoarea furnizorului, confirmată de către o bancă de prin rang din occident.

Astfel, reclamanta a încheiat un contract cu partenerul extern SC C.I. Geneva, având ca obiect importul unei cantităţi de 14.000 tone zahăr brut, cantitate încărcată pe nava A. şi expediată în portul Constanţa.

Cum banca nu a deschis acreditivul, deşi nava a ajuns în portul Constanţa, marfa nu a fost descărcată.

La data de 6 aprilie 1995, urmare nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a renunţat la contractul încheiat cu reclamanta.

Întrucât litigiul nu a fost soluţionat pe cale amiabilă, prin hotărârea arbitrală din 11 martie 1997 a A.Z.L., SC A.S.P.C. sa Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 351.992,79 dolari S.U.A. cu plata unei dobânzi zilnice de 77,5 dolari S.U.A. începând cu data de 12 martie 1994.

Hotărârea arbitrală a fost recunoscută în ţară prin sentinţa nr. 5779 din 24 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Prin sentinţa nr. 371/ C din 6 martie 2000, Tribunalul Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data naşterii raportului juridic de drept, anume de la data încheierii convenţiei, 13 octombrie 1994.

Ca atare, în raport de aceasta dată, sesizarea instanţei de judecată la 28 decembrie 1999, apare ca fiind făcută cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958.

Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a declarat apel, susţinând că dreptul la acţiune pentru daune se naşte la data când partea a cunoscut producerea efectivă a pagubei.

Ca atare, în mod greşit instanţa ar fi reţinut că momentul naşterii dreptului la acţiune, data încheierii convenţiei, iar nu data recunoaşterii hotărârii străine sau, cel mult, data pronunţării acesteia.

Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1107 din 16 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de către reclamantă, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării în fond a acţiunii.

S-a reţinut că urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern, a reziliat contractul încheiat cu reclamanta, iar partea română a fost obligată la despăgubiri.

În consecinţă, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la momentul cunoaşterii cu certitudine de către aceasta a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern, cu titlu de daune, anume data la care a fost pronunţată hotărârea arbitrală şi, în raport de care, acţiunea reclamantei este promovată în termen.

Prin Decizia nr. 359 din 24 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de către pârâtă, a casat Decizia atacată şi a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Instanţa de recurs a considerat acţiunea ca fiind prescrisă, apreciind că operează principiul răspunderii contractuale şi nu cel al răspunderii delictuale, aşa încât în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de recurs, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susţinut că acţiunea reclamantei are drept cauză faptul obligării acesteia la despăgubiri, datorită culpei pârâtei şi că, data naşterii dreptului la acţiune este 13 octombrie 1994, când a fost încheiată convenţia.

În concluzie, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a soluţionat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi menţinerea deciziei pronunţate în apel.

Curtea constituită în complet de 9 judecători a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, acţionând în calitate de comercianţi, reclamanta şi pârâta s-au asociat în scopul de a realiza împreună cumpărarea şi importul a 100.00 tone zahăr brut, pentru ca rafina în fabricile de zahăr şi vândut în cele mai bune condiţii, profitul urmând a fi repartizat în părţi egale între aceştia, sens în care au încheiat convenţia din 13 octombrie 1994.

Potrivit acestei convenţii, urmau a se cumpăra şi importa 6 nave de zahăr brut, cu sosire programată în portul Constanţa în perioada noiembrie 1994 – aprilie 1995.

Reclamanta a fost mandatată comercial să încheie pe numele său, dar pe seama asociaţiei, contractele de vânzare-cumpărare a zahărului brut.

Pârâta şi-a asumat printre altele, obligaţiile privitoare la finanţarea importului.

În executarea convenţiei, reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC C.I. Geneva, având ca obiect 14.000 tone zahăr brut la preţul de 373,50 dolari S.U.A. /tona.

Zahărul contractat a fost încărcat pe nava A., care a sosit în rada portului Constanţa la 18 martie 1995.

Pârâta nu a deschis acreditivul, motiv pentru care, potrivit dispoziţiilor vânzătorului, nava nu a intrat în port şi nu a fost descărcată.

Partenerul extern, după rezilierea contractului ca urmare a neasigurării plăţii preţului, a revândut marfa altul beneficiar, la preţul de 361,02 dolari S.U.A. /tona şi a solicitat obligarea cumpărătorului, reclamantă în prezenta cauză, la plata daunelor-interese cauzate de blocarea navei A. în portul Constanţa în perioada 18 martie – 5 aprilie 1995 şi revânzarea zahărului brut, altul beneficiar, la un preţ mai mic decât cel convenit cu SC A.S.P.C. SA Bucureşti.

Aşadar, prin convenţia încheiat la data de 13 octombrie 1994, pârâta şi-a asumat, în cadrul operaţiunilor de finanţare a unui import de zahăr, o obligaţie de a face constând în deschiderea unui acreditiv în favoarea vânzătorului.

Pârâta nu a deschis acreditivul în favoarea vânzătorului SC C.I. Geneva, cu care reclamanta din prezenta cauză încheiase contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia zahărul contractat a fost încărcat în nava A.

Ca urmare a neasigurării plăţii în această modalitate, vânzătorul a dispus nedescărcarea mărfii, a reziliat contractul de vânzare-cumpărare şi a solicitat obligarea cumpărătorului SC A.S.P.C. SA Bucureşti la plata de daune.

Aceasta din urmă a fost obligată la daune, la 11 martie 1997, prin hotărârea arbitrală menţionată.

Aşadar, s-a stabilit că urmare neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de deschidere a acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul ce fusese încheiat în realizarea convenţiei dintre pârâtă şi reclamantă. Ca urmare a acestui fapt reclamanta a fost obligată la plată, prin hotărâre arbitrală.

În concluzie, în circumstanţele concrete ale cauzei, reclamanta din prezenta acţiune a suferit un prejudiciul, cunoscut de către aceasta, la data pronunţării hotărârii arbitrale.

Instanţa de judecată a fost sesizată cu acţiunea în regres formulată de către reclamantă, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligaţiei contractuale de a deschide acreditivul pentru plata zahărului contractat de către reclamantă, în baza mandatului comercial stabilit prin convenţia încheiată în 1994.

Aşadar, cauza acţiunii reclamantei o constituie faptul că prin hotărâre arbitrală recunoscută a fost obligată la despăgubiri datorită culpei pârâtei.

În speţă, cum pârâta nu a deschis acreditivul conform obligaţiilor sale contractuale, hotărârea arbitrală invocată în susţinerea acţiunii atestă că banca este partea care urmează să răspundă civil pentru prejudiciul produs reclamantei.

Aşa fiind, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data recunoaşterii hotărârii arbitrale şi anume 24 noiembrie 1999, dată în raport de care acţiunea promovată la 28 decembrie 1999 este formulată în termen.

În consecinţă, în temeiul art. 330³ alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 din acelaşi cod, Curtea a admis recursul în anulare, a casat Decizia atacată şi a respins ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care a menţinut-o.

Respingând recursul declarat de pârâtă, Tribunalul Cluj în rejudecarea fondului, a admis acţiunea comercială înaintată de reclamanta SC A. SA Constanţa cu sediul procesual ales în Bucureşti, E.B. SA Bucureşti şi a obligat-o la plata sumei de 351.992,79 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de daune interese, precum şi la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată.

În considerente s-a reţinut, cu referire la fondul litigiului, că prin convenţia încheiat între părţi la 13 octombrie 1994 acestea s-au asociat pentru a realiza împreună cumpărarea şi importul a cca. 100.000 tone zahăr brut, pentru a fi rafinat, iar apoi vândut în ţară sau străinătate.

În realizarea obligaţiilor proprii derivând din convenţie, reclamanta a contractat la 10 martie 1995 cu SC C.I., cumpărarea a 14 tone zahăr brut, încărcat în nava A., informând pe pârâtă în vederea deschiderii unui acreditiv în valoare de 5.229.000 dolari S.U.A.

În zilele următoare, în mod insistent, reclamanta a solicitat deschiderea acreditivului, precizând că nava în cauză urma să intre în portul Constanţa pe 18 martie 1995. Cu toate demersurile făcute, banca nu a înţeles să-şi execute obligaţiile asumate prin convenţie, fără vreo justificare.

În consecinţă cumpărarea celor 14 tone zahăr de la partenerul extern, contractată de reclamantă, a fost rezoluţionată, iar prin hotărârea nr. 108 din 11 martie 1997 a A.Z.L., reclamanta a fost obligată să achite firmei SC C.I. daune în sumă de 298.099,51 dolari S.U.A., cu dobânzi aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 5779 din 24 noiembrie 1990 a Tribunalului Bucureşti s-a încuviinţat investirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, în vederea executării acesteia pe teritoriul României.

Obligaţia neonorată asumată de partea E.B. SA (la vremea respectivă B.D.F.) invocată în acţiune consta în finanţarea la extern a importului de zahăr brut, conform clauzei contractuale din capitolul 2, alin. (2) al convenţiei părţilor. Astfel, pârâta avea obligaţia ca în momentul cumpărării sau în foarte scurt timp de la cumpărare, să deschidă un acreditiv sau să dea o garanţie bancară confirmată de o bancă occidentală de prim rang, în favoarea furnizorului.

Din analiza clauzelor contractuale, tribunalul reţine că reclamanta s-a obligat să întreprindă acţiunile concrete de cumpărare a zahărului brut, informând apoi pe pârâtă atât cu privire la achiziţionarea mărfurilor cât şi în legătură cu încărcarea transportului, data sosirii navelor în portul Constanţa precum şi alte informaţii.

Obligaţiile băncii erai circumscrise operaţiunilor de finanţare la extern a importului, astfel că apărările acesteia relativ la lipsa unui consimţământ expres la contractarea zahărului au fost înlăturate de instanţă ca fără relevanţă. De altfel, obligaţia de finanţare a fost asumată pentru 6 nave cu zahăr brut, în perioada noiembrie 1994 – aprilie 1995, iar nava A. era cea de a şasea navă şi ultima în realizarea obiectivului convenţiei.

Reţinând aceste considerente, tribunalul a constatat întrunirea condiţiilor legale ale răspunderii contractuale în sarcina pârâtei şi aplicând dispoziţiile art. 1073 C. civ., a admis acţiunea reclamantei.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 393 a respins la 29 iunie 2004 apelul pârâtei, apreciind că:

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.

Reţinând că la 13 octombrie 1994 părţile au încheiat contractul de asociere în participaţiune, prin care pârâta s-a obligat să finanţeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat de reclamantă cu parteneri externi, obligaţie neîndeplinită, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ., în sensul suportării daunelor la care a fost obligată reclamanta de organul de arbitral în litigiul cu firma furnizoare SC C.I.

Din întreg ansamblul probator rezultă culpa pârâtei care a nesocotit în întregime obligaţiile asumate prin contract la pct. 1: deschiderea acreditivului la scurtă vreme după efectuarea cumpărării de către reclamantă sau emiterea unei scrisori de garanţie bancară în favoarea furnizorului, transferarea contravalorii zahărului importat la scadenţele de plată prevăzute în contractele externe, finanţarea la intern a plăţilor ocazionate de derularea importului şi prelucrarea zahărului.

Este nefondată susţinerea apelantei referitoare la inexistenţa unui acord prealabil privind cumpărarea din import a zahărului de către reclamantă. Pe lângă faptul că în convenţia încheiată nu a existat stipulată o asemenea condiţie, este de remarcat faptul că ea a fost informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziţii şi în mod repetat şi insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informaţiile necesare referitoare la cantitate, calitate, preţ, data încărcării, transportul, data sosirii în portul Constanţa a navei, etc. În consecinţă nu se poate pune problema că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 1520 şi art. 1546 C. civ., în sensul de a fi acţionat peste limitele mandatului dat de bancă prin contractul de asociere.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este cea care determină împărţirea legilor în trei categorii, anume: legi civile cu vocaţie generală de aplicare, legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice, precum şi legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.

În speţă interesează două caractere juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, subiect colectiv de drept civil.

Intangibilitatea, anume caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în însuşirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege. Acest caracter este o consecinţă a unui alt caracter, legalitatea ei.

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, înseamnă caracterul ei abstract, adică însuşirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.

Nulitatea actului juridic civil este acea sancţiune care-l lipseşte de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă sau nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic, consimţământ, capacitate, obiect, cauză.

În lumina celor expuse, Curtea va reţine că Legea nr. 33/1991, referitoare la activitatea bancară, este aplicabilă contractului părţilor încheiat în anul 1994, 13 octombrie, act care imperativ prevede că societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a cel puţin 2 conducători având funcţiile stabilite prin statutele proprii.

Mai mult decât atât, pârâta recurentă în sensul art. 3 din acelaşi act normativ, este societate bancară, persoana juridică al cărei obiect de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele juridice şi fizice, precum şi acordarea de credite.

Articolul 18 al actului normativ se referă limitativ la operaţiile de depozit la vedere şi la termen, ce intră activitatea bancară şi, în sfârşit art. 24 cuprinde tot limitativ, alte operaţiuni şi activităţi conexe pe care o societate bancară le poate efectua în lumina autorizaţiei B.N.R. (ex. operaţiuni valutare sau cu metale preţioase, plasamente, subscrieri, comerţ cu titluri şi consulting bancar).

Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954 „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care, corespund scopului ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice".

Nerespectarea acestor norme ale capacităţii de folosinţă a persoane juridice, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, nulitate expresă.

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.

Reţinând că la 13 octombrie 1994 părţile au încheiat contractul de asociere în participaţiune prin care pârâta s-a obligat să finanţeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat de reclamantă cu parteneri externi, obligaţie neîndeplinită, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1083 C. civ., în sensul suportării daunelor la care a fost obligată reclamanta de organul de arbitraj în litigiu cu firma furnizoare SC C.I.

Este nefondată susţinerea apelantei referitoare la inexistenţa unui acord prealabil privind cumpărarea din import a zahărului de către reclamantă. Pe lângă faptul că în convenţia încheiată nu exista stipulată o asemenea condiţie, este de remarcat faptul că ea a fost informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziţii şi în mod repetat şi insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informaţiile necesare referitoare la cantitate, calitate, preţ, data încărcării, transportul, data sosirii în portul Constanţa a navei, etc. În consecinţă, nu se poate pune problema că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 1520 şi art. 1546 C. civ., în sensul de a fi acţionat peste limitele mandatului dat de bancă prin contractul de asociere.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând, în esenţă, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece convenţia părţilor ar fi lovită de nulitate absolută, fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (2) Legea nr. 33/1991.

Verificând acest motiv de recurs Curtea va proceda la analizarea unor principii de drept civil aplicabile şi speţei de faţă, în lipsa unor prevederi derogatorii în C. com., precum şi la interpretarea actelor normative ce au legătură cu dezlegarea pricinii, raportat la respectivele principii consacrate, deci de necontestat şi, mai ales de necomentat.

Astfel:

Aplicarea legii civile se face în timp, adică orice lege civilă nu este eternă, legile succedându-se din punct de vedere al timpului.

1. Aplicarea legii civile se face în timp, adică orice lege civilă nu este eternă, legile succedându-se din punct de vedere al timpului.

Rezolvarea acestui principiu presupune două alte instituţii, anume neretroactivitatea legii civile noi şi aplicarea imediată a acesteia.

Neretroactivitatea legii civil este regula civilă potrivit căreia o lege se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptare ei, iar nu şi situaţiilor anterioare. Este ceea ce se rezumă la expresia „trecutul scapă legii civile noi".

Constituţia prevede în art. 15 alin. (2) că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, iar în art. 1 din Codul nostru civil, principiul este consacrat, expres, legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă".

Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept, potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, se aplică tuturor situaţiile ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

2. Dar, aplicarea legii civile se face şi asupra persoanelor, din punct de vedere al subiectului de drept, în speţă intervenind acţiunea decretului nr. 31/1954.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este cea care determină împărţirea legilor în trei categorii, anume: legi civile cu vocaţie generală de aplicare (adică cele ce se aplică atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, C. civ. şi decretul nr. 31/1954), legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice, (exemplu: C. fam.), precum şi legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice (bună-oară Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale).

4. În speţă, interesează două caractere juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, subiect colectiv de drept civil.

Potrivit art. 32 din decretul nr. 31/1954 „persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere".

5. Nulitatea actului juridic civil este acea sancţiune care-l lipseşte de efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

6. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în caz de nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic, consimţământ, capacitate, obiect, cauză.

În lumina celor expuse, Curtea va reţine că Legea nr. 33/1991 referitor la activitatea bancară este aplicabilă contractului părţilor încheiat în anul 1994, la 13 octombrie, ac care imperativ prevede că „societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a cel puţin doi conducători având funcţiile stabilite prin statutele proprii.

Mai mult decât atât, pârâta recurentă, în sensul art. 3 din acelaşi act normativ, este societate bancară, persoană juridică română a cărei obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele juridice şi fizice precum şi acordarea de credite.

Articolul 18 al acestui act normativ se referă limitativ la operaţiile de depozit la vedere şi la termen, în cont ce intră activitatea bancară şi, în sfârşit, art. 24 cuprinde, tot limitativ, alte operaţiuni şi activităţi conexe pe care o societate bancară le poate efectua în lumina autorizaţiei B.N.R. (ex. operaţiuni valutare sau cu metale preţioase, plasamente, subscrieri, comerţ cu titluri, consultting bancar).

Deşi ar fi suficientă această analiză, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, prevăzută de art. 35 din legea persoanelor juridice care prevede că, „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale".

Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu este alcătuit din două laturi, cea activă (constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea de acte juridice) şi, cea pasivă (constând în asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice).

Determinarea conţinutului exact al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice presupune cunoaşterea limitelor acestei capacităţi.

Prima şi, cea mai importantă limită, este aceea impusă de capacitatea de folosinţă a persoanei juridice care, după cum s-a analizat, este guvernată de principiul specialităţii ei.

Această limită impune două concluzii.

1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât cea de folosinţă;

2. Actul încheiat de persoana juridică (art. 35 alin. (2) decret nr. 31/19921) este actul persoanei juridice însăşi numai dacă a fost încheiat „în limitele puterilor ce le-au fost conferite".

Faţă de cele reţinute, apreciind îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, conform dispozitivului, Curtea urmând a avea în vedere dispoziţiile articolelor referitoare la datorarea cheltuielilor de judecată şi cele referitoare la întoarcerea executării.

De precizat că, aspectele de fond din Decizia de admitere a recursului în anulare, nu au relevanţă pentru instanţele de rejudecare, deşi au fost conştiincios preluate, principiul autorităţii de lucru judecat fiind întrunit numai cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (limita sesizării prin recursul în anulare).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta E.B. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 393 din 29 iunie 2004 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi contencios administrativ, pe care o modifică. Admite apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei nr. 4980/ C din 17 noiembrie 2003 a Tribunalului Cluj, secţia comercială şi contencios administrativ.

Schimbă în tot sentinţa menţionată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Bucureşti.

Dispune întoarcerea executării şi obligă intimata reclamantă la restituirea sumei executate în valoare de 351.992,79 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data restituirii, precum şi la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată, cu cheltuieli de judecată la 139.982.948 lei.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2005.

← ICCJ. Decizia nr. 1588/2005. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1909/2005. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Comercial