ICCJ. Decizia nr. 1909/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1909/2005
Dosar nr. 9201/2004
Şedinţa publică din 18 martie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea reclamantei SC M.I. SA Braşov a solicitat obligarea pârâtei SC I.C.S.T. SRL la plata sumei de 1983 euro, cheltuieli de transport şi penalităţi de întârziere, cu motivarea că nu au fost achitate integral facturile emise pentru încasarea costului transportului efectuate în conformitate de scrisorile de transport C.M.R.
Tribunalul Vâlcea prin sentinţa nr. 93 din 28 ianuarie 2004, a admis în parte acţiunea reclamantei SC M.I. SA şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1983 euro contravaloare prestaţii transport, fără penalităţi de întârziere. Soluţia a avut în vedere confirmarea existenţei debitului de către pârâtă precum şi lipsa clauzei penale pentru aplicarea penalităţilor de 1 % pe zi de întârziere solicitate de reclamant.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Piteşti care, prin Decizia nr. 139/2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei precum şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC I.C.S.T. SRL Mlădăreşti. Curtea a examinat cererea de aderare la apel sub aspectul competenţei materiale şi a stabilit că în raport de noile reglementări, tribunalul este instanţa competentă. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă şi critica pârâtei apelante prin care a încercat să acrediteze ideea că operaţia de retur din cadrul prestaţiei este distinctă de cea prevăzută în comanda de transport cât şi critica referitoare la neacordarea penalităţilor de întârziere. Instanţa de apel a stabilit că prestaţia cuprindea ambele operaţii tur şi retur şi că această clauză a fost acceptată de părţi.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs reclamanta SC M.I. SA, prin care a invocat dispoziţiile art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ.
În esenţă, recurenta aduce critici deciziei pronunţată în apel în partea care priveşte plata penalităţilor de întârziere cu alte argumente care vizează existenţa raportului juridic dintre părţi, argumente care în opinia acesteia duc la concluzia că cerinţa acordului de voinţă privind înserarea clauzei în convenţie a fost realizat.
Recurenta a reluat susţinerea din apel potrivit căreia prin faptul executării obligaţiilor potrivit comenzii acceptate s-a realizat acordul de voinţă, considerându-se îndreptăţită să pretindă penalităţile de întârziere întrucât intimata nu a refuzat în scris propunerea de aplicare a sancţiunii.
Recursul este nefondat.
Recurenta şi-a întemeiat criticile pe dispoziţiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ. şi a încercat să acrediteze ideea că s-a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Această critică nu poate fi primită întrucât instanţele au reţinut corect faptul că raporturile juridice dintre părţi s-au stabilit pe baza comenzilor efectuate de SC M.I. SA, care nu conţin o clauză penală agreată de debitoarea obligaţiei ce urma să fie supusă sancţiunii. O astfel de clauză, care este o convenţie accesorie, trebuie să fie rezultatul voinţei expres exprimate, menţiunea unilaterală făcută de reclamantă pe înscrisurile respective neîntrunind condiţiile clauzei penale, indiferent de teoria pe care o invocă în sprijinul argumentelor sale recurenta.
În realitate, criticile formulate exced prevederilor art. 304 pct. (8) C. proc. civ., întrucât natura actului a fost corect reţinută de instanţe, nemulţumirea recurentei privind aspecte ce ţin de interpretarea conţinutului actului, urmând să fie înlăturată întrucât aşa cum s-a mai arătat nu a fost schimbat înţelesul neîndoielnic al actului.
În legătură cu motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nici o încălcare a textelor de lege aplicabile în speţă, respectiv Convenţia C.M.R. sub care s-a derulat contractul. Oricum aceste argumente nu vizează încălcări imperative ale legii pe care recurenta să le invoce pentru prima dată în recurs în condiţiile în care a avut la îndemână o cale de atac devolutivă, apelul, în care a pus în discuţie convenţia părţilor sub raportul prevederilor art. 969 şi art. 970 C. civ., iar instanţa de apel a răspuns corect la această critică.
În consecinţă nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunţată în apel, astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M.I. SA Braşov, împotriva deciziei nr. 139 din 21 aprilie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1915/2005. Comercial → |
|---|
