ICCJ. Decizia nr. 1895/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1895/2005
Dosar nr. 5847/2004
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1434/ PI din 27 septembrie 2000, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.A.B.S. şi a obligat pârâta I.P. Timişoara să plătească acesteia 231.284.342 lei cu titlu de preţ neachitat şi dobânzi comerciale.
S-a reţinut că pârâta nu s-a prezentat în instanţă şi nu s-a apărat, iar reclamanta a făcut dovada livrării mărfii. Pârâta a achitat anterior o parte a preţului, iar după însuşirea mărfii nu a plătit diferenţa de preţ datorată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 4/ A din 31 ianuarie 2003, a admis apelul declarat de pârâta I.P. Timişoara, împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.A.B.S.
În motivarea acestei hotărâri instanţa de control judiciar a reţinut, conform probatoriului administrat, că restul de 164.500 kg grâu menţionat în acţiune, pentru care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata preţului, este grâu furajer, nespecific activităţii de panificaţie, primit şi valorificat de B.M. în nume propriu, aşa cum acesta a şi recunoscut, de altfel.
Pârâta nu a fost parte în această achiziţie, împrejurare dovedită şi de evidenţa contabilă, aşa încât probele administrate nu confirmă existenţa debitului reclamat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta S.A.B.S. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
S-a susţinut că s-a făcut dovada livrării şi însuşirii mărfii, aşa încât în mod nelegal a fost înlăturată obligaţia de plată a preţului.
Prin Decizia nr. 4599 din 25 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a admis recursul şi a modificat Decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de pârâta I.P. Timişoara, împotriva hotărârii primei instanţe.
S-a reţinut că, derularea raporturilor comerciale între părţi este dovedită cu factura din 1 septembrie 1999, acceptată la plată de pârâtă, precum şi de documentele de expediţie şi, totodată că nu pot fi primite apărările pârâtei privind recepţionarea produsului de către o persoană neabilitată în acest sens, întrucât în fapt aceasta invocă propria culpă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta I.P. SA Timişoara a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată litigiului de către instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, cu referire la neobservarea împrejurării că factura a fost stornată de societatea emitentă.
Contestaţia în anulare este fondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesual civilă a determinat un sistem coerent al judecării cauzelor în fond şi căi de atac, determinând precis atribuţiile instanţelor de judecată şi conduita subiecţilor procesuali, menit a proteja şi constitui o garanţie a egalităţii părţilor, a protejării imparţiale a drepturilor deduse judecăţii şi a duce la pronunţarea de hotărâri judecătoreşti conforme adevărului şi legii.
Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
În acest context, deşi justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, hotărârile judecătoreşti irevocabile au ca atribut exclusiv autoritatea de lucru judecat, în raport de care o nouă judecată asupra litigiului definitiv judecat este împiedicată.
Dând prevalenţă principiului aflării adevărului, legea procesual civilă a reglementat posibilitatea reconsiderării adevărului judiciar stabilit de hotărârea judecătorească, prin exercitarea căilor extraordinare de atac.
Realizând însă o armonioasă proporţionalizare între imperativul stabilităţii raporturilor juridice civile şi cerinţa aflării adevărului, legea procesual civilă a determinat precis, limitativ şi restrictiv, cazurile în care partea interesată poate exercita căile extraordinare de atac în vederea retractării hotărârii supuse controlului judiciar pe această cale.
Între altele, prin art. 318 C. proc. civ., s-a stabilit că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În cauză pârâta s-a apărat (dosarul de recurs) susţinând că factura a fost stornată în totalitate.
Drept urmare, angajarea răspunderii pârâtei în temeiul facturii pretins stornate, fără verificarea acestei apărări, constituie o omisiune esenţială.
Greşeala materială menţionată, cu referire la neobservarea facturii prin care s-a operat contabil stornarea, se înscrie în sensul restrictiv în care este interpretată această jurisprudenţă, ce urmăreşte exclusiv anularea hotărârii pronunţate în prezenţa unor omisiuni esenţiale, în sensul că dacă acestea erau avute în vedere de instanţa de recurs se putea pronunţa o altă soluţie. Hotărârea pronunţată fiind urmarea acestei omisiuni esenţiale, cu referire la neexaminarea apărării respective care, în măsura confirmării, poate duce la pronunţarea altei soluţii, Decizia pronunţată în recurs este supusă cazului de anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite contestaţia în anulare, va anula Decizia atacată şi va fixa termen pentru rejudecarea recursului, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de I.P. SA Timişoara.
Anulează Decizia nr. 4599 din 25 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială şi fixează termen pentru soluţionarea recursului la 12 mai 2005, cu citarea părţilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1836/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1914/2005. Comercial → |
|---|
