ICCJ. Decizia nr. 1907/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2001, D.G.F.P. a solicitat antrenarea răspunderii personale a administratorului SC P. SA Râmnicu Vâlcea și instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor personale aparținând acestuia.
în motivarea acțiunii s-a arătat că societatea al cărui administrator este pârâtul, are la bugetul de stat un debit de 3.076.321.801 lei, iar la 24 februarie 2000, în condițiile Legii nr. 64/1995, s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
Din probatoriul administrat, rezultă că administratorul societății se face vinovat de ajungerea societății în stare de faliment, motiv pentru care se solicită antrenarea răspunderii personale a acestuia, în temeiul art. 124 din Legea 64/1995.
Prin sentința civilă nr. 299/ C din 19 martie 2001, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ, a fost admisă acțiunea reclamantei împotriva pârâtului T.M., în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 3.076.321.601 lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe salarii, impozit clădiri, T.V.A., C.A.S., fond de șomaj, fond de sănătate, pensie suplimentară, etc.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea din 24 februarie 2000, s-a deschis procedura de lichidare a debitoarei SC P. SA la cererea reclamantei, fiind numit lichidator în cauză expertul C.M., care prin raportul prezentat instanței a precizat că administratorul societății nu a prezentat documentele contabile, nici în urma notificărilor efectuate de judecătorul sindic, în temeiul art. 26 din Legea nr. 64/1995. Aceeași situație a prezentat-o și reclamanta în actele sale de control, din care rezultă că societatea creditoare nu și-a achitat obligațiile față de bugetul statului până la data de 30 aprilie 1997, la care s-au calculat majorări de întârziere, debitul restant ridicându-se la suma de 3.076.321.801 lei. Toate aceste împrejurări au condus la concluzia că administratorul societății T.M. nu a ținut contabilitatea societății în conformitate cu legea, situație în care conform art. 124 lit. d) din Legea nr. 65/1995 se impune ca pârâtul T.M. să fie obligat la plata sumei de 3.076.321.801 lei, sumă ce va servi la plata datoriilor SC P. SA către creditorii săi.
Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 371/ A-C din 11 iunie 2001, a admis apelurile formulate de reclamanta D.G.F.P. și C.F.S. Vâlcea și de pârâtul T.M., împotriva sentinței nr. 299/ C din 19 martie 2001, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ, în sensul că a anulat în totul sentința de mai sus și în fond a admis acțiunea formulată de reclamanta D.G.F.P. și C.F.S. Vâlcea și a obligat pe pârâtul T.M. la plata sumei de 3.076.321.801 lei despăgubiri. De asemenea a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile personale ale pârâtului.
împotriva deciziei nr. 371/ A-C din 11 iunie 2001. pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ a declarat recurs pârâtul T.M., care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectele că instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare hotărâtoare în dezlegarea pricinii, respectiv asupra probei cu înscrisuri, doi martori și o expertiză, solicitate la termenul din 11 iunie 2001, nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel referitor la prescripția extinctivă privind răspunderea, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței judecătorului sindic, este lipsită de temei legal și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind invocate ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 304 pct. 3, 9 și 10 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 4141 din 30 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție (în prezent înalta Curte de Casație și Justiție), secția comercială, a admis recursul pârâtului T.M. și în consecință a casat decizia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Instanța supremă a constatat că instanța de apel a omis să se pronunțe motivat, pe bază de argumente juridice, care sunt rațiunile ce impun fie respingerea, fie admiterea cererii de probatorii a pârâtului.
De asemenea, era necesar a fi verificate, pe bază de probe, toate situațiile de fapt și de drept pe care pârâtul le-a invocat în apărarea sa, deoarece numai procesul verbal încheiat la 20 august 1997 de inspectorii de specialitate din cadrul C.F.S., prin care s-a constatat neplata obligaților către bugetul statului, precum și administrarea necorespunzătoare a patrimoniului societății comerciale, nu este suficient pentru antrenarea răspunderii personale a pârâtului T.M., în calitatea de administrator al acestei societăți.
Relevanța juridică în corecta soluționare a cauzei o constituie, în contextul procedurii de lichidare judiciară reglementată de Legea nr. 64/1995, a debitoarei SC P. SA Râmnicu Vâlcea și raportul privind lichidarea societății, întocmit de judecătorul sindic, asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la încetarea de plăți, raport care poate conține și informații privind eventuala răspundere a oricărui administrator. Astfel, apare pe deplin justificat a se clarifica cu exactitate perioada în care pârâtul a exercitat atribuțiile de administrator, obligațiile impuse de această calitate, un calcul detaliat al creanțelor datorate bugetului de stat și împrejurările care dovedesc existența raportului de cauzalitate între fapta personală a administratorului și prejudiciul suferit de patrimoniul debitorului și consecutiv de creditor, atât prin fapte concrete comise dar și a faptelor omise, respectiv nedescoperirea, nesesizarea sau lipsa de acțiune pentru preîntâmpinarea prejudiciului cauzat.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Pitești la nr. 66 din 26 ianuarie 2004.
Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 115 din 26 martie 2004, a admis recursurile formulate de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea și de pârâtul T.M. și în consecință a casat sentința civilă nr. 299/ C din 19 martie 2001, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, cu următoarea motivare:
Un prim aspect pus în discuție a fost acela dacă, Curtea de Apel Pitești a fost investită ca instanță de apel sau ca instanță de recurs.
Referitor la calificarea căii de atac exercitată de pârât, în raport de art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată și O.U.G. 58/2003, curtea de apel a apreciat că hotărârea este supusă numai recursului care se judecă de curtea de apel.
în același context, instanța de apel a avut în vedere că obiectul cauzei dedus judecății sunt pretenții care se supun reglementării aceluiași act normativ, motiv pentru care cele două căi de atac urmează a fi soluționate după regulile aplicabile acestei instituții.
De asemenea, această instanță a stabilit că în cererea de antrenare a răspunderii materiale potrivit art. 124 din Legea 64/1995, în forma sa modificată prin O.U.G. 58/2003, cel care se pronunță este judecătorul sindic, așa încât, prin coroborare cu prevederile art. 7 din același act normativ, hotărârea este supusă numai recursului.
împotriva hotărârii pronunțată de curte ca instanță de apel a formulat recurs numai pârâtul, așa încât, în baza principiului neîngreunării situației în propria cale de atac, trebuie apreciate ca intrate în puterea lucrului judecat dispozițiile din decizie pronunțate în favoarea acestuia. Intră în această categorie aprecierea din decizia nr. 371/2001, privind temeinicia criticii formulate de T.M., referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ. și judecarea cauzei de către Tribunalul Vâlcea, cu lipsă de procedură.
în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., pentru verificarea aspectelor apreciate de curte ca nelămurite, însă concludente soluționării cauzei, pentru a se observa în principal raportul preliminar întocmit de practicianul în lichidare.
Potrivit art. 124 din Legea nr. 64/1995, poate fi antrenată răspunderea organelor de conducere ale societății falite pentru o parte din pasiv, pentru fapte expres enumerate la cele 8 puncte ale articolului. Această răspundere rezultă că este o răspundere subsidiară (din modul de redactare al textului) care poate fi stabilită numai în măsura în care pasivul nu este acoperit de activul societății și numai dacă se probează săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege. Faptele enunțate trimit la o atitudine frauduloasă a organelor de conducere, la săvârșirea de către acestea, cu intenție, a unor activități nelegale de natură a crea prejudicii societății și creditorilor ei.
Din examinarea dosarului de faliment se constată că în cauză s-a întocmit un raport preliminar de către lichidatorul U.I., iar unul din punctele avute în vedere de practician a fost cel referitor la cauzele care au condus la intrarea în incapacitate de plată a societății. în lucrare însă, și în special în acest capitol, se analizează activitatea societății falite pe perioada începând cu anul 1998, fără să se stabilească dacă, anterior acestei date, s-au săvârșit fapte de natura celor enumerate la art. 124 din Legea nr. 64/1995, de către cine, dacă acestea au produs prejudicii în patrimoniul societății determinând ajungerea acesteia în incapacitate de plată.
în ceea ce-l privește pe pârât se impune a se observa, din actele depuse la dosar, la care face referire și raportul preliminar, că acesta a deținut calitatea de administrator în perioada 14 februarie 1995 - 7 iulie 1998, alături de alte patru persoane. De altfel, în această perioadă societatea s-a numit SC S.C. SA, iar la 7 iulie 1998 a avut loc schimbarea de denumire în SC P. SA, s-a desființat consiliul de administrație și s-a numit un administrator unic în persoana lui B.E.
în concluzie, pârâtul T.M. a deținut calitatea de administrator al fostei societăți SC S.C. SA până în anul 1998, iar la 15 martie 2000 a pierdut-o și pe cea de asociat cesionând acțiunile acționarului B.E. Schimbarea din funcția de administrator s-a produs urmare adunării generale din 2 aprilie 1998, a actului adițional din 25 aprilie 1998, act care a fost înscris la O.R.C. la 7 iulie 1998.
Așa cum corect se susține de către pârât nu i se poate imputa acestuia faptul că nu a pus la dispoziția practicianului în lichidare documentele la care se referă art. 26 din Legea nr. 64/1995, având în vedere că această solicitare s-a făcut când el nu mai avea calitatea de administrator al societății și nici chiar pe aceea de asociat.
Concluzionând în sensul că în raportul preliminar întocmit de lichidator nu se fac referiri la perioada în care pârâtul T.M. a avut calitatea de administrator al societății aflate în faliment, nu pot fi verificate aspectele la care se face trimitere în decizia de casare, aspecte care, de altfel, sunt esențiale soluționării pricinii.
Se impune așadar, completarea raportului preliminar cu verificarea perioadei 1995-1998, prin prisma cauzelor care au dus societatea în încetare de plăți determinând cine sunt persoanele vinovate, dacă pârâtul a săvârșit fapte dintre cele enumerate de art. 124 din Legea nr. 64/1995, care au fost consecințele sub aspectul prejudiciului produs acestor fapte și natura acestor prejudicii.
Aceste aspecte nu sunt lămurite și nici nu pot fi lămurite prin procesul verbal al organului de control al creditoarei-recurente, așa încât, în baza art. 305 C. proc. civ. și art. 312 din același act normativ, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Concluzia nu poate fi înlăturată de faptul că pârâtul nu avea la data deschiderii procedurii falimentului calitatea de administrator, deoarece din procesul verbal al adunării generale din 2 aprilie 1998, nu rezultă că a avut loc o descărcare de gestiune a foștilor administratori chiar dacă s-a votat de către acționarii prezenți raportul de gestiune.
De altfel, din interpretarea dispozițiilor art. 144 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, rezultă că pot răspunde material atât administratorii prezenți cât și predecesorii acestora.
Pentru toate aceste considerente, reținându-se că se impune suplimentarea probatoriului cu dovezi ce nu pot fi administrate direct în recurs, urmează a fi admise ambele căi de atac fiind necesară soluționarea unitară a acestora, casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, care va observa și celelalte susțineri ale părților.
în contra celei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul T.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență că:
- în temeiul art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată a fost dacă cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța nu a fost alcătuită conform legii, judecând în complet de trei, în loc de complet de doi judecători;
- încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că trebuia respectată hotărârea pronunțată în recurs, și nu să judece la rândul său ca instanță de recurs, casând hotărârea și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal. în același context, recurenta susține că greșit apelurile i-au fost judecate ca recursuri, în loc de apel, în complet constituit de trei judecători, în loc de doi și să soluționeze pricina, conform îndrumărilor date de decizia pronunțată în recurs.
Prin urmare, instanța de apel trebuia să constate nerespectarea formelor procedurale și anularea hotărârii primei instanțe, după care era obligată să soluționeze pricina pe fond și să constate prescripția intervenită și că nu se face vinovat de imputările aduse la predarea gestiunii, în calitate de administrator, în opinia sa, sarcinile puse în atribuțiile sale de fost administrator nu își găsesc aplicarea în condițiile în care acțiunea este introdusă de abia în 2001, iar perioada cuprinde verificarea perioadei 1995-1998.
Pentru toate aceste considerente, pârâtul solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare a căii de atac, ca apel conform deciziei de casare.
Examinând global criticile formulate în raport de actele dosarului, Curtea constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la 19 martie 2001, dată la care de principiu, hotărârile date în materie comercială, erau supuse atât apelului cât și recursului, însă în materia procedurii falimentului și reorganizării judiciare, privind antrenarea răspunderii personale a organelor de conducere a unei societăți comerciale competent să soluționeze cauza este tribunalul și nu judecătorul sindic, și, deci hotărârea ce s-a pronunțat se atacă cu apel și recurs, în temeiul art. 124 din Legea 64/1995.
Pe acest considerent, fosta Curte Supremă de Justiție, în prezent înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că este competentă să soluționeze recursul având ca obiect o hotărâre pronunțată la 30 octombrie 2003, după intrarea în vigoare a O.U.G. 58/2003.
în ce privește critica pe fondul cauzei, în mod corect instanța de apel a avut în vedere că potrivit art. 144 alin. (4) din Legea 31/1990, a apreciat că răspund material atât administratorii prezenți cât și predecesorii acestora.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1913/2005. Comercial → |
|---|
