ICCJ. Decizia nr. 1939/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 177 din data de 24 ianuarie 2001, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M. Dej în contradictoriu cu pârâta SC C.L.V. SRL Dej și a constatat încetat contractul de închiriere, încheiat între părți la data de 10 decembrie 1997, pentru spațiul comercial cu destinație de cofetărie situat în Municipiul Dej str. 1 Mai, și în consecință a dispus evacuarea pârâtei din acest spațiu. Prin aceeași sentință, instanța a obligat pârâta la plata sumei de 220.788.250 lei, reprezentând chirie aferentă perioadei martie - decembrie 1998, 81.404.803 lei cu titlu de penalități de întârziere datorate pentru aceeași perioadă și 13.838.461 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 437, pronunțată la 26 aprilie 2001, în sensul modificării în parte a sentinței și înlăturării obligării pârâtei la plata sumei de 220.788.250 lei cu titlu de chirie restantă, ca urmare a compensării datoriilor reciproce dintre părți până la concurența acestei sume.
Pentru a hotărî astfel, instanța a dat eficiență clauzei asumate de părți prin contractul de închiriere, referitoare la compensarea sumelor datorate de pârâtă cu titlu de chirie cu contravaloarea lucrărilor pe care le-a efectuat la spațiul închiriat, cu acordul reclamantei, lucrări evaluate de expertul desemnat în cauză la suma de 441.470.000 lei.
în ce privește plata penalităților, instanța de control a apreciat că acestea sunt datorate dat fiind faptul că pârâta nu și-a respectat obligația de plată a chiriei la termenele scadente, iar pe de altă parte, compensarea datoriilor viza doar plata chiriei nu și a penalităților de întârziere.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.M. Dej și pârâta SC C.L.V. SRL Dej, recursuri ce au fost respinse de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 6503 din 5 noiembrie 2002.
în contra acestei ultime decizii, pârâta a formulat contestație în anulare în temeiul art. 318-319 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs, deși a respins ca nefondate recursurile împotriva deciziei, a omis să cerceteze motivele sale de critică, luând în examinare doar recursul declarat de reclamantă.
înalta Curte de Casație și Justiție investită cu soluționarea căii extraordinare de atac, prin decizia nr. 3131 din 29 septembrie 2004, admite contestația în anulare formulată de SC C.L.V. SRL, împotriva deciziei nr. 6503 din 5 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, anulează decizia și dispune judecarea recursurilor.
Asupra recursurilor:
P.M. Dej, prin recursul formulat critică decizia pronunțată în apel pentru motivele, prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând în esență că lucrările efectuate de pârâtă și evaluate de expert la suma de 441.470.000 lei, nu au fost avute în vedere la încheierea contractului de închiriere, fiind lucrări de modernizare și extindere care exced înțelegerea părților în sensul compensării contravalorii lor cu sumele datorate în contul chiriei.
Mai susține reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs, că, în calitate de locator și-a dat acordul pentru efectuarea de lucrări în valoare de 36.015.250 lei, conform referatului din data de 4 martie 1998, ori pârâta, a executat lucrări în afara celor legal convenite, situație în care ele nu pot face obiectul compensării.
Pârâta recurentă SC C.L.V. SRL își întemeiază recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei atacate în sensul exonerării de la plata penalităților de întârziere în sumă de 81.404.803 lei și a diminuării cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.
în argumentarea criticilor sale, recurenta pârâtă susține că nu datorează chirie și penalități de întârziere, în condițiile în care urmare sistării stării de indiviziune între coproprietarii imobilului, acesta a revenit în proprietate exclusivă numitei N.K.
Penalitățile de întârziere nu sunt datorate și pentru că a operat compensarea legală între părți prin acordul acestora.
Pe de altă parte, pe perioada executării lucrărilor de modernizare spațiul nu a putut fi utilizat, astfel că nu există temei legal nici pentru chirie și ca o consecință nici pentru penalități.
Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite la fond în sarcina sa, ele trebuiau diminuate corespunzător în limitele admiterii apelului și exonerării de plata chiriei.
Examinând recursurile numai prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul reclamantei este nefondat.
Prin contractul de închiriere încheiat de părți la data de 10 decembrie 1997, care potrivit art. 969 C. civ., reprezintă legea părților și în același timp lege pentru instanță, s-a convenit ca lucrările de reparare și înlocuire a elementelor de construcții și instalații executate de chiriaș și care exced obligațiilor sale de întreținere a spațiului să fie compensate cu chiria datorată (art. IV pct. A).
Instanța de apel, dând eficiență acestei clauze, în mod corect, în raport de cele stabilite de expertiza de specialitate dispusă cu privire la contravaloarea și natura lucrărilor a dispus compensarea cu chiria datorată de pârâtă, hotărârea adoptată fiind legală potrivit dispozițiilor evocate mai sus.
în ce privește acordul reclamantei la efectuarea lucrărilor, acesta s-a realizat prin emiterea autorizațiilor de lucrări și construcții, astfel că și sub acest aspect instanța de apel a făcut o corectă aplicare clauzelor convenite de părți.
Și recursul declarat de pârâtă este nefondat.
în art. 9 din contract părțile au stipulat o clauză penală potrivit căreia neplata chiriei la scadență atrage o majorare de 0,50% pe zi de întârziere.
Instanța de apel a făcut aplicarea clauzei penale convenite de părți, interpretând în mod corect art. 11 pct. 11 din contract, în sensul că penalitățile de întârziere datorate nu se pot compensa cu contravaloarea lucrărilor de reparație și construcție potrivit celor stabilite de părți.
Susținerea recurentei pârâte în sensul că nu datorează nici chirie și nici penalități, deoarece urmare ieșirii din indiviziune imobilul a fost atribuit în deplină proprietate numitei N.K. este lipsită de temei legal, chiria și penalitățile fiind datorate pentru perioada martie - decembrie 1998 anterioară sistării indiviziunii.
Nici critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, sub aspectul controlului de legalitate dispozițiile art. 274 - 276 C. proc. civ., au fost respectate.
Cât privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate aprecierea aparține instanței fondului, respectiv instanței de apel în raport de caracterul devolutiv al apelului. Menținând obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite la fond instanța a avut în vedere faptul că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de chirie restantă sunt datorate, ele urmând însă a se compensa cu contravaloarea lucrărilor efectuate.
Așa fiind, pentru aceste considerente, înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1925/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1938/2005. Comercial → |
|---|
