ICCJ. Decizia nr. 1984/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC T.B.N.I. SA, a chemat în judecată pârâta R.A.P.P.S., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 745.793.607 lei, actualizată cu rata inflației, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilelor ocupate de pârâtă și la cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 12322 din 2 octombrie 2003, Tribunalul București a admis în parte cererea reclamantei, obligând pe pârâtă la plata sumei de 1.398.234.483 lei cu titlu drept de folosință al spațiului ocupat, pe perioada 1 septembrie 1999 - 31 ianuarie 2003 și la 72.754.499 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut, în esență, că la constituirea SC T.B.N.I.; pârâta a adus, în regim de uzufruct, dreptul de folosință a imobilelor constituite în B-dul Bucureștii Noi din care ocupă o suprafață de 3175,75 mp pentru care nu a plătit chirie.
Curtea de Apel București, soluționând apelul declarat de pârâtă, prin decizia comercială 123 din 6 aprilie 2004, a admis cererea, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins acțiunea.
Instanța de apel a reținut că prin contractul de societate și Protocol de predare-primire pârâta s-a obligat să aducă drept aport de capital în societate uzufructul mijloacelor fixe, utilaje, echipamente, clădiri și construcții, bunuri predate pentru care s-a încheiat procesul verbal din 20 martie 2001 și care a consemnat soluționarea tuturor obiecțiilor privind inventarierea și predarea.
împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susține că instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active a sucursalei R.A.P.P.S., care a exercitat calea de atac a apelului și greșit a admis cererea de aderare la apel a R.A.P.P.S.
Instanța de apel nu s-a pronunțat dacă bunurile imobile erau sau nu proprietate publică a statului, deși ele se regăsesc în anexa 4 a H.G. 533/2002.
în același mod, decizia criticată își găsește susținerea în activitatea de predare primire la momentul constituirii societății, deși înțelegerile din actul constitutiv nu formau obiectul procesului ci plata lipsei de folosință.
Ultima critică evocată de recurentă se referă la nepronunțarea asupra excepției nulității absolute parțiale a actelor constitutive ridicată de apelantă.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Calitatea procesuală ce trebuie îndeplinită pentru ca o persoană să poată sta într-un proces se analizează în raport cu identitatea între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății sau a pârâtului cu cel obligat în același raport juridic.
Pe de altă parte, părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar. Prin mandatul autentificat la 25 aprilie 2002, R.A.P.P.S., a împuternicit pe M.G. să reprezinte cu puteri depline, să pornească, să susțină și să retragă orice cerere sau acțiune adresată instanțelor judecătorești, administrativ-financiare, autorităților publice sau persoanelor fizice ori juridice. Iar apelul a fost declarat în numele R.A.P.P.S. de către împuternicit.
Instanța de apel, la termenul din 9 martie 2004, în considerarea dispozițiilor art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că lipsa semnăturii cererii de apel poate fi împlinită în tot cursul judecății și a acordat termen pentru însușirea apelului de către mandantă. Prin adresa primită la 23 martie 2004 R.A.P.P.S. își însușește apelul declarat de mandatar.
în privința regimului juridic al bunurilor imobile, instanțele nu au fost nevoite să facă distincții; regăsindu-se în H.G. 533/2002 ca bunuri aflate în patrimoniul privat al statului ele puteau face obiectul actelor juridice încheiate. însă chestiunea pusă în discuție se referea la obiectul aportului R.A.P.P.S. la constituirea societății, iar din procesele verbale de predare-primire, din inventarierea bunurilor predate și soluționarea tuturor obiecțiilor, rezultă că activele pentru care intimata a convenit să le transmită cu titlu de folosință gratuită, au fost predate.
Pretențiile ulterioare exprimate în ședințele C.A. din 29 iunie 2000, 30 noiembrie 2001 sau 29 ianuarie 2002 nu sunt în măsură să contrazică actele de predare-primire și soluționarea obiecțiilor întocmite în anul 1996. Iar procesul verbal din 5 august 2003 nu schimbă situația la momentul constituirii capitalului social.
Instanța de apel, în considerentele deciziei atacate a rezolvat și excepția nulității parțiale absolute a contractului social și statutului societății comerciale înființate, stabilind că bunurile au fost transmise ca aport la capitalul social al unității mixte, fără a mai fi necesare precizări referitoare la regimul juridic al acestora, precizări inutile în raport cu H.G. 533/2002. Dar, acest motiv de recurs nu poate fi primit pe considerentele calității părții care îl invocă.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei comerciale 123 din 6 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1926/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2014/2005. Comercial → |
|---|
