ICCJ. Decizia nr. 2116/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2116/2005
Dosar nr. 49/2005
Şedinţa publică din 25 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată de reclamantul S.T.O. şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 2 octombrie 2003, s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC D. SA al cărui acţionar este, constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. din data de 29 august 2003.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa civilă nr. 6252 din 12 mai 2004, a respins excepţiile de prematuritate a cererii şi a tardivităţii cererii întregitoare ca nefondată. Totodată a respins acţiunea formulată de reclamantul S.T.O., astfel cum a fost întregită ca nefondată. Reclamantul a fost obligat să plătească 20.172.285 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul S.T.O.
Prin Decizia comercială 490 din 10 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a anulat ca netimbrat apelul formulat de reclamant, împotriva sentinţei comercială 6252 din 12 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC D. SA.
A fost respinsă cererea intimatei pârâte de obligare a apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că deşi a fost legal citat cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 51.500 lei şi de a depune timbru judiciar în sumă de 1500 lei, apelantul nu s-a conformat dispoziţiei instanţei.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997 şi art. 9 din OG nr. 32/1995.
Cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă faţă de împrejurarea că intimata nu a depus înscrisuri justificative în acest sens.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, motivând ă hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii, faţă de împrejurarea că în cauză nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.
Deşi apelul formulat de reclamant a fost anulat ca netimbrat, instanţa nu l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat, în cuantum de 19.082.245 lei, reprezentând onorariu de avocat achitat în baza contractului de asistenţă juridică.
Pârâta a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatului-reclamant la plata sumei de 19.082.245 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de recurenta-intimată, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Astfel, recursul fiind cale extraordinară de atac, nu are caracter devolutiv ci are un scop esenţialmente de control al legalităţii hotărârii.
Ori, în cauză, hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, partea care cade în pretenţii, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În cauză, într-adevăr reclamantul a căzut în pretenţii prin anularea apelului ca netimbrat, iar pârâta a solicitat cheltuieli de judecată.
În mod corect instanţa a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în raport de faptul că aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor pretinse, nedepunând la dosar documente justificative în acest sens.
Abia cu prilejul declarării recursului recurenta-pârâtă a depus la dosar ordinul de plată privind plata sumei de 19.082.245 lei de către acesta către apărătorul său.
Nu se poate imputa instanţei de apel culpa apărătorului pârâtei care nu a făcut dovada cererii sale de obligare la cheltuieli de judecată, astfel cum cere art. 1169 C. civ.
Cum Decizia este legală, nefiind dată cu încălcarea legii, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulată de reclamanta-pârâtă, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC D. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 490 din 10 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2113/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 212/2005. Comercial → |
|---|
