ICCJ. Decizia nr. 2119/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2119/2005
Dosar nr. 61/2005
Şedinţa publică din 15 martie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 29 martie 2004, reclamanta R.A.T.T. a chemat în judecată pe pârâta SC G.I. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 6.064.637.382 lei, reprezentând penalităţi calculate conform contractului din 30 ianuarie 2001 şi a actelor adiţionale la acest contract, pentru nelivrarea la termen a componentelor, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 1637 din 9 iunie 2004, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 6.064.637.382 lei, cu titlul de penalităţi şi 88.791.382 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă, pe baza probelor administrate, a reţinut următoarele:
Între părţi a fost încheiat contractul de vânzare – cumpărare din 30 ianuarie 2001, având ca obiect 20 bucăţi troleibuz, pentru utilizarea în transportul urban de persoane, cu termen de livrare 31 martie 2001.
Pârâta - vânzătoare s-a obligat să asigure piese de schimb conform pct. 5.2, cap. V din contract, iar la art. 16, părţile au prevăzut clauza penală, de sancţionare în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de aplicare a unei penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi din valoarea obligaţiei neacordate de partea în culpă.
Ulterior, între părţi s-a încheiat actul adiţional nr. 1 la contract prin care s-a convenit ca pârâta să livreze gratuit în stare tehnică de funcţionare, 3 bucăţi bloc electronic de comandă pentru troleibuz şi 3 bucăţi C. principal pentru aceleaşi troleibuze, cu dată scadentă, 31 iulie 2001, termen care a fost prelungit până la 12 august 2002, prin actul adiţional 2 şi respectiv, până la data de 12 decembrie 2002, conform actului adiţional nr. 3.
Apărarea pârâtei în sensul că piesele la care s-a obligat au fost constituite cu titlu de garanţie a fost respins ca nefonată, în raport de dispoziţiile art. 10 din contract prin care părţile au prevăzut că cele patru troleibuze reprezintă diferenţă de garanţie, dar care este compensată cu aceste troleibuze în perioada de garanţie se prelungeşte cu perioada îmbogăţirii lor, apărute din vina vânzătorului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta invocând în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestora, pronunţând o hotărâre netemeinică cu încălcarea esenţială a legii şi a unor principii fundamentale, cuprinzând motive străine de natura pricinii.
Prin Decizia nr. 153 din 16 noiembrie 2004, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC G.I. SRL, împotriva sentinţei nr. 1637/2004 a Tribunalului Bihor, în contradictoriu cu reclamanta R.A.T.T.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Obiectul litigiului, dedus judecăţii în primă instanţă, l-a constituit plata penalităţilor de întârziere calculate, conform contractului din 30 decembrie 2001, şi actelor adiţionale nr. 1, 2, 3.
Prin adresa din 24 noiembrie 2003, emisă de intimată şi comunicată apelantei, conform verso-ului, prin oficiu poştal la 28 noiembrie 2003, R.A.T.T. a invitat-o la conciliere conform art. 7201 C. proc. civ., în 15 zile de la primirea acestuia pentru patru pretenţii din care cea de-a treia face obiectul litigiului, iar din adresa din 5 decembrie 2003, emisă de apelantă, se reţine că, aceasta a invocat că şi-a îndeplinit obligaţia de predare a troleibuzelor vândute solicitându-i a-i comunica modul de luare în evidenţă a acestora şi care este situaţia lor. Nu reiese din nici un act aflat la dosar că, apelanta ar fi dat curs adresei de conciliere, invocată de apelantă, datată din 11 martie 2004, se referă la un alt obiect, respectiv predarea celor 3 C. şi blocuri electronice de comandă astfel că, motivele invocate în acest sens sunt nefondate.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel a concluzionat că, intimata a respectat procedura instituită de art. 720/ A C. proc. civ., a convocat-o pe apelantă în 15 zile de la primirea adresei, nu s-a dovedit că, aceasta ar fi dat curs convocării, astfel că existând dovada că au trecut mai mult de 30 de zile de la primirea convocării, în mod corect prima instanţă a respins excepţia de prematuritate a acţiunii.
Referitor la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei intimate, se reţine că, între părţi s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare a unui număr de 20 troleibuze, iar conform actelor adiţionale încheiate între părţi nr. 1, acestea au convenit ca apelanta să-i livreze intimatei 3 bucăţi bloc electronic de comandă şi 3 C., până la data de 31 iunie 2001. Prin actul adiţional din 12 februarie 2002 SC G.I. SRL s-a obligat ca în 90 de zile să livreze R.A.T.T. 4 troleibuze, în contul penalităţilor stabilite prin ordonanţa din 27 februarie 2002, iar la pct. 2 au convenit ca în caz nerespectare a termenului să se calculeze penalităţi conform art. 16 din contract (0,15% zi de întârziere), la valoarea de 1.277.641.095 lei, urmând ca să se facă facturarea la un preţ total de 1.478.267.653 lei /bucată, inclusiv T.V.A. ce for fi compensate cu penalităţile, iar troleibuzul, va fi condiţionată de livrarea de piese de schimb în perioada de garanţie, conform art. 13 din contract, iar prin actul adiţional din 12 noiembrie 2003, s-a convenit ca livrarea să se facă până la 12 decembrie 2002, în caz contrar s-a convenit ca livrarea să se facă până la 12 decembrie 2002, în caz contrar se vor aplica penalităţi de 0,15% zi de întârziere, cum s-a convenit.
Aşadar, având în vedere convenţiile încheiate între părţi, faptul că, obiectul litigiului decurge din acestea, nu se poate susţine că intimata reclamantă nu ar avea calitate procesuală activă, în ceea ce priveşte solicitarea onorării clauzelor convenite, în mod corect respingând prima instanţă excepţia invocată ca fiind neîntemeiată, raportat şi la prevederile art. 1073 C. civ., conform cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că actele încheiate de părţi, contractul de vânzare – cumpărare şi actele adiţionale la aceasta, reprezintă acordul de voinţă al părţilor, acte care nu au fost contestate sau anulate, deci produc efecte juridice şi au forţă obligatorie între acestea, conform art. 969 C. civ.
Apelanta s-a obligat să livreze cele trei bucăţi C. şi trei blocuri comandă, iar în contul penalităţilor trei troleibuze pentru nelivrarea componentelor s-a stipulat plata de penalităţi, motive pentru care instanţa de apel a concluzionat că în baza art. 969 C. civ., coroborat cu art. 1073 C. civ., în mod corect, pentru neîndeplinirea obligaţiilor prima instanţă a obligat apelanta la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta SC G.I. SRL Timişoara, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia şi nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Prin motivele de recurs, pârâta susţine în esenţă următoarele:
Intenţia reală a părţilor exprimată prin art. 10 din contractul 9/2001 a fost de a pune la dispoziţie cumpărătoarei, cu titlu de garanţie în perioada de 6 luni de la întocmirea procesului – verbal de recepţie un număr de 4 troleibuze care în cazul defectării unui /uneia dintre cele 20 de troleibuze vândute în perioada de garanţie, fie să înlocuiască troleibuzul defect, fie să fie demontate de pe ele piesele de schimb sau subansamblele defecte necesare la remedierea defecţiunii constatate.
În acest context, se susţine că respectivele troleibuze au fost predate reclamantei intimate cu titlu temporar, pentru perioada de 6 luni cât dura garanţia, şi nu cu titlu de proprietate, urmând ca la sfârşitul perioadei de garanţie, în cazul în care troleibuzele respective nu au fost valorificate fie pentru înlocuirea altora, fie ca piese de schimb, reclamanta avea obligaţia să le restituie.
Reclamanta mai arată că instanţa de apel a reţinut fragmentar din cele trei acte adiţionale doar anumite prevederi.
Din actul adiţional nr. 1 ar rezulta că piesele de schimb erau destinate pentru modernizarea celor trei troleibuze şi care urmau să facă subiectul unui nou contract de vânzare – cumpărare la expirarea termenului de garanţie.
În ceea ce priveşte actul adiţional 2 instanţe de apel a reţinut doar prevederile art. 3, interpretându-l greşit. Astfel, se susţine că întrucât prin actul adiţional 1 s-a stabilit că livrarea pieselor de schimb este gratuită, prin actul adiţional nr. 2 nu se puteau conveni penalităţi de întârziere la un act gratuit.
O ultimă critică adusă deciziei Curţii de Apel se referă la novaţia convenită de părţi prin actul adiţional 2/2002.
Se susţine că prin acest act adiţional, s-a produs o novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei debitoarei – pârâte, părţile convenind ca în locul sumei de 6.519.635.662 lei penalităţi pentru livrare cu întârziere stabilite în sarcina pârâtei recurente prin Ordonanţa nr. 881 din 27 februarie 2002 a Tribunalului Timiş, debitoarea să facă o dare în plată constând în predarea către reclamantă a unui număr de 5 troleibuze.
Se arată că greşit instanţa de apel a calificat această novaţie ca fiind făcută sub condiţia suspensivă, iar nu sub condiţia rezolutorie, iar pentru renaşterea vechii obligaţii şi desfiinţarea noii obligaţii reclamanta trebuia să promoveze o acţiune în rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pârâta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, 8, 10 C. proc. civ.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de pârâtă, Înalta Curtea constată că recursul formulat nu este fondat.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului Înalta Curte reţine în fapt următoarele:
Prin contractul de vânzare – cumpărare din 30 decembrie 2001, SC G.I. SRL s-a obligat să-i vândă R.A.T.T. 20 troleibuze, în valoare totală de 25.540.821.900 lei, exclusiv T.V.A., preţul unui autovehicol fiind de 1.277.041.095.
Tot prin contract s-a stabilit ce troleibuze să fie puse la dispoziţia cumpărătorului până la 31 martie 2001 la sediul acestuia şi să asigure piese de schimb, conform capitolului VI din contract.
La art. 10 din contract s-a convenit ca vânzătorul să asigure garanţia pe timp de 6 luni de la semnarea procesului – verbal de recepţie, iar diferenţa de garanţie, cerută prin caietul de sarcini, să fie compensată cu 4 troleibuze puse gratuit la dispoziţia cumpărătorului. S-a mai convenit că perioada de garanţie să se prelungească cu perioada imobilizărilor apărute din vina vânzătorului, în perioada de garanţie.
Plata troleibuzelor urma să fie efectuată pe o perioadă de 2 ani, iar la cap. VIII art. 16 s-a convenit că nerespectarea obligaţiilor contractuale dă dreptul la aplicarea de penalităţi în cuantum de 0,15% zi din valoarea obligaţiei neonorate, de partea în culpă.
Prin actul adiţional nr. 9 părţile au convenit ca apelanta să livreze gratuit în stare tehnică de funcţionare a trei bucăţi bloc comandă pentru troleibuze şi 3 bucăţi C., invocându-se că la 7 februarie 2001 şi 19 aprilie 2001, livrare care urma să se facă până la 31 iulie 2001.
Prin actul adiţional din 12 septembrie 2002, părţile au convenit soluţionarea amiabilă a contractului în raport şi de ordonanţa 881/2002 a Tribunalului Timiş, privind penalităţile pentru livrarea cu întârziere a troleibuzelor facturate, în valoare de 5.913.070.612 lei.
La art. 2 din acest act adiţional s-a stabilit că R.A.T.T. va renunţa la actualizarea penalităţilor, condiţionat de respectarea clauzelor contractuale, în caz contrar penalităţile urmau să fie actualizate, iar art. 2 pct. b prevede că pârâta renunţă la acţiunea în anulare în dosarul 6074/2002 al Tribunalului Timiş şi va livra troleibuze, în contul penalităţilor, iar în contul diferenţei de garanţie va livra în 90 de zile, gratuit, un troleibuz aceeaşi marcă pentru piese de schimb, în caz contrar se vor percepe penalităţi, conform art. 16 din contract.
Prin actul adiţional din 12 noiembrie 2002 la art. 1 s-a convenit reformularea alin. (3) din actul adiţional 2/2002, SC G.I. SRL obligându-se să livreze componentele prevăzute în actul adiţional nr. 1 (trei C. şi blocuri comandă) până la 12 decembrie 2002, în caz contrar se va aplica penalităţi de întârziere de 0,15% zi la valoarea de 4.559.636.709 lei, inclusiv T.V.A.
Din contractul părţilor şi din actele adiţionale la acest contract, rezultă că voinţa reală a părţilor a fost în sensul transferării dreptului de proprietate şi asupra celor 4 troleibuze, pe care vânzătoarea s-a obligat să le livreze la preţul celorlalte 20. În acest sens a fost şi acordul reclamantei de a reduce termenul de garanţie la 6 luni, după cum rezultă şi din art. 10 din contract.
Nu poate fi reţinută susţinerea pârâtei recurente în sensul că cele patru troleibuze au fost livrate ca o garanţie reală imobiliară deoarece, conform prevederilor art. 1883 C. civ., gajul este un contract accesoriu prin care debitorul remite creditorului un bun mobil pentru garantarea datoriei. Ori, în cauză, părţile, având în vedere valoarea creanţei, nu au întocmit un înscris care să includă suma datorată, felul şi natura bunurilor gajate.
Faţă de faptul că trei dintre troleibuzele livrate de SC G.I. SRL în aprilie 2001, lipsindu-le C. şi blocul electronic de comandă, conform art. 1 lit. 4) din actul adiţional nr. 1, pârâta – recurentă s-a obligat să livreze corespondentele respective până la 31 iulie 2001, pentru a compensa diferenţele de natură tehnică dintre troleibuze.
Dacă troleibuzele ar fi constituit o garanţie reală mobiliară pârâta – recurentă putea să le solicite la sfârşitul termenului de garanţie.
În mod corect, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru întârzierile în livrarea componentelor prevăzute în actele adiţionale la contractul nr. 9/2001, părţile stabilind modul de evaluare a despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale sau executarea cu întârziere a acestora.
Nici ultimul motiv de recurs formulat de pârâtă cu privire la greşita reţinere de către instanţa de apel a novaţiei sub condiţia suspensivă.
Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de apel a constatat că prin actul adiţional nr. 2 părţile au stabilit o modalitate de stingere a debitului sub condiţia respectării întocmai şi la timp a obligaţiei livrării a 4 troleibuze, reclamanta rezervându-şi dreptul de a pretinde penalităţi.
Noua obligaţie s-a încheiat sub condiţia suspensivă care nu s-a realizat din culpa recurentei, novaţia ne mai producând efecte rămânând de executat penalităţile de întârziere, reactualizate.
În consecinţă, în raport de considerente expuse, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 153/C/2004 – A din 16 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2047/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2125/2005. Comercial → |
|---|
