ICCJ. Decizia nr. 2147/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 7 martie 2003, reclamanta SC E.N. SRL, a chemat în judecată pârâta SC D. SA, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să se dispună reactualizarea creanței în sumă de 31.051.803 lei, conform indicelui de inflație.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 521 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 7155 din 27 noiembrie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta a fost obligată să-i plătească suma precizată, sumă ce trebuie reactualizată.
Pârâta în apărare a solicitat suspendarea judecății cauzei, începând din data de 14 ianuarie 2003, în procedura de supraveghere financiară, procedură care determină, potrivit dispozițiilor art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 208/2002, suspendarea tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pornite împotriva sa, deci și a prezentei cauze.
Referitor la fondul cauzei, pârâta a arătat că este de acord cu admiterea în parte, a acțiunii, în sensul că actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație să se facă, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 521 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Dâmbovița, respectiv 27 noiembrie 2002.
La termenul de judecată din 18 aprilie 2003, instanța a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, reținând că pârâta a intrat în procedura de administrare specială la data de 22 august 2002, astfel că la data sesizării instanței 7 martie 2003, expirase termenul maxim de 6 luni pe durata căruia trebuiau suspendate toate acțiunile judiciare și extrajudiciare îndreptate împotriva pârâtei.
Prin sentința civilă nr. 1034 din 24 aprilie 2003, a Tribunalului Dâmbovița, acțiunea a fost admisă, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 876.406.088 lei către reclamantă, reprezentând creanța de 31.051.803 lei reactualizată în raport cu indicele de inflație, pentru perioada 31 mai 1994 - 28 februarie 2003.
în motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că faptul nerestituirii sumei la care a fost obligată a cauzat prejudicii reclamantei prin lipsa de folosință a acestei sume pe perioada 31 mai 1994- 28 februarie 2003, prejudiciu ce poate fi acoperit prin reactualizarea creanței raportat la indicele de inflație stabilit de I.N.S.
Sentința a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2554 din 16 iulie 2003 a Curții de Apel Ploiești.
Urmare memoriului adresat P.G.P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, prin care SC D. SA a criticat soluțiile pronunțate pentru considerent de esențială nelegalitate și vădit netemeinice, s-a promovat recurs în anulare.
Se critică soluțiile în primul rând pe faptul încălcării dispozițiilor legale imperative, prevăzute de art. 16 alin. (12) din Legea nr. 137/2002, modificată prin O.U.G. nr. 208/2002.
în cauză, procedura supravegherii financiare a fost instituită la data de 14 ianuarie 2003 situație în care nejustificat s-a respins cererea de suspendare, făcându-se confuzie între data instituirii procedurii de administrare financiară și cea de supraveghere financiară.
De asemenea prin reactualizarea creanței de 31.051.803 lei începând cu data de 31 mai 1994, instanțele au încălcat și dispozițiile legale imperative ale art. 8, raportat la art. 3 și art. 1 din decretul nr. 167/1958.
Intimata SC D. SA Timișoara, în apărările formulate a ridicat excepția lipsei capacității de folosință a intimatei reclamante motivat de faptul că urmare încheierii judecătorului delegat nr. 1723 din 12 decembrie 2001, s-a dispus dizolvarea societății cu mult înaintea formulării acțiunii în pretenții la data de 3 martie 2003.
De asemenea s-a ridicat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de dispozițiile art. 3712C. proc. civ., reactualizarea debitului putând și făcută și de organul de executare.
Referitor la excepția lipsei capacității de folosință față de certificatul constatator nr. 2537 din 15 martie 2005, eliberat de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița din conținutul căruia rezultă că societatea este în ființă, urmează a fi respinsă.
Nu poate fi reținută nici excepția inadmisibilității acțiunii având în vedere că printr-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 371, rezultă că instanța de judecată poate acorda prin titlul executoriu dobânzi, penalități sau alte sume sau stabilește criterii în funcție de care organul de executare să actualizeze obligațiile bănești.
Din economia textului precizat rezultă că instanța se poate limita la stabilirea unor criterii de actualizare a obligațiilor bănești sau procedează ea însăși, dacă este investită cu o cerere în acest sens la actualizarea sumelor respective, dispozitivul Codului de procedură civilă, neinterzicând acest lucru.
Cu privire la criticile formulate prin recursul în anulare înalta Curte, urmează a înlătura cele referitoare la modul de soluționare a cererii de suspendare.
Data la care s-a instituit supravegherea financiară este data emiterii Ordinului nr. 61 a A.P.A.P.S., respectiv 22 august 2002.
în acest sens sunt și dispozițiile art. 16 din Legea nr. 137, care precizează că pe perioada administrării speciale se instituie și supravegherea financiară dar nu mai mult de 6 luni. Sub acest aspect soluția instanțelor este legală și temeinică.
Potrivit art. 8 din decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".
Este adevărat că reclamanta a luat la cunoștință de plata nedatorată în anul 1998, odată cu efectuarea expertizei și pronunțarea deciziei nr. 363/1998 a Curții de Apel Ploiești, numai că la 10 aprilie 2000, reclamanta a solicitat doar restituirea sumei propriu-zise fără să ceară și repararea prejudiciului suferit.
Ca urmare obligând-o pe pârâtă la plata prejudiciilor aferente perioadei 1994-2000 instanțele au nesocotit, în mod greșit principiile prescripției extinctive, încălcând dispozițiile imperative ale art. 8, raportat la art. 3 și art. 1 din decretul nr. 167/1958.
Față de cele arătate se impune casarea hotărârilor judecătorești criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Găești, competentă potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 58/2003, precum și art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 195/2004, pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, pentru a se administra probe în vederea stabilirii indicelui de inflație aferent perioadei 2000-2003.
S-au văzut și dispozițiile art. 313 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2143/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2160/2005. Comercial → |
|---|
