ICCJ. Decizia nr. 2183/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Judecătoria Râmnicu Sărat prin sentința nr. 38 din 21 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC V.A. SA Buzău și, în consecință, a obligat-o pe pârâta SC F.P. SRL Râmnicu Sărat la plata sumei de 541.439.087 lei, reprezentând diferență preț neachitată din facturile de la 13 septembrie 2000 și respectiv 15 septembrie 2000, precum și la dobânda calculată conform O.G. nr. 9/2000 de la data scadenței facturilor, respectiv 15 octombrie 2000, până la achitarea integrală a debitului.
în motivarea sentinței s-a reținut neexecutarea de către pârâtă a obligației de plată, în integralitatea sa, concretizată în facturile emise la 13 septembrie 2000 și 15 septembrie 2000, diferența neachitată fiind de 541.439.087 lei.
Instanța de fond a respins acțiunea pentru suma de 300.000.000 lei, deoarece procesul verbal de compensare invocat în dovedirea acesteia nu menționează facturile în speță și el a fost încheiat anterior emiterii lor, la 10 iulie 2000. Totodată a înlăturat și apărarea pârâtei în sensul compensării obligației de plată cu marfa lăsată în custodie, deoarece din adresa nr. 45 din 7 mai 2001, nu rezultă că scopul custodiei ar fi fost stingerea obligației de plată, iar o atare situație nu este confirmată prin semnătura reprezentanților reclamantei.
în contra sentinței au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, criticile vizând, în principal, netemeinicia hotărârii, urmare a unei greșite aprecieri a probelor de la dosar.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, prin decizia nr. 793 din 11 noiembrie 2004, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta SC V.A. SA și a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC F.P. SRL.
Critica apelantei pârâte cu privire la forța probantă a procesului verbal de custodie din 23 februarie 2001, cât privește compensarea datoriei a fost înlăturată de instanța de apel în absența unui proces verbal de compensare, pentru diferența rămasă neachitată, în speță ca și critica cu privire la acordarea de dobânzi față de faptul că instanța de fond a făcut aplicarea O.G. nr. 9/2000, în determinarea acestora.
Pârâta SC F.P. SRL Râmnicu Sărat, a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel pentru motivul de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că:
- pentru diferența de preț neachitată și cu privire la care instanța de apel greșit a reținut incidența convenției 2888/2000, a convenit cu reclamanta compensarea cu o cantitate de țeavă, conform procesului verbal de custodie din 23 februarie 2000, probe ce au fost înlăturate de instanță;
- conform art. 43 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, reclamanta trebuia să indice cuantumul dobânzii, în raport de indicele taxei de scont B.N.R. pe perioada de întârziere;
- deși acțiunea a fost admisă în parte, cheltuielile de judecată au inclus taxa judiciară de timbru achitată pentru întreaga sumă solicitată, aplicându-se greșit art. 276 C. proc. civ.
Intimata SC V.A. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei atacate.
Recursul nu este fondat.
1. Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile limitativ prevăzute de acesta, iar pct. 9 pe care se întemeiază recursul indică lipsa de temei legal a hotărârii atacate sau aplicarea greșită a legii de către ea.
în raport de aceste exigențe, prima critică a recurentei care are ca obiect modul de apreciere a probelor, vizând, deci temeinicia deciziei instanței de apel, iar nu nelegalitatea acesteia, nu poate fi primită.
2. în ce privește temeiul legal al acordării dobânzilor, acesta a fost corect stabilit de instanță ca fiind art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, cuantumul fiind determinabil și executabil, în raport de prevederile art. 3712alin. (2), conform cărora “în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzii, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii", critica nefiind, deci, întemeiată.
3. Nici critica privind aplicarea greșită a prevederilor art. 276 C. proc. civ., nu poate fi primită, cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru fiind acordate de instanța de fond, în temeiul art. 274 C. proc. civ., în limita pretențiilor admise.
4. Așa fiind, înalta Curte, a respins recursul declarat, ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2257/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2197/2005. Comercial → |
|---|
