ICCJ. Decizia nr. 2283/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 21 martie 2003, reclamanta C.F.R. SA, regionala București a chemat în judecată pe pârâta SC C.C.S. Ploiești, pentru evacuarea acesteia din spațiul comercial situat pe peronul stației C.F.R. Ploiești.
în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în anul 1991 a închiriat societății pârâte un spațiu comercial de 24 mp, în stația C.F.R. Ploiești dar, deși termenul de închiriere a expirat și deși Judecătoria Ploiești a dispus evacuarea necondiționată, pârâta nu a eliberat spațiul.
Prin sentința nr. 3893 din 16 decembrie 2003, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtă, iar pe fond a respins acțiunea societății reclamante, ca nefondată.
Totodată, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care aceasta solicitase actualizarea sumei de 1.972.423 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor rezultate de locatar, de la 2 noiembrie 1994 la zi.
Hotărârea tribunalului a rămas definitivă în baza deciziei nr. 223 din 24 martie 2004, prin care Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins apelurile ambelor părți.
Cu actul înregistrat la 19 aprilie 2004, reclamanta C.F.R. SA, regionala București a formulat motive de recurs în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., susținând că în mod eronat s-a reținut că titularul dreptului de retenție este societatea comercială pârâtă, deoarece prin sentința din anul 1993 titular este o persoană fizică, iar neexecutarea primei hotărâri nu-i poate fi imputată, în materie locativă neoperând autoritatea lucrului judecat.
Recursul reclamantei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că atât în pricina de față cât și în cauza care a formulat obiectul primului dosar, reclamantă a figurat R.C.F. București, care a formulat acțiuni izvorând din executarea aceluiași contract de închiriere.
Ca atare, nu poate fi primit primul motiv de recurs în legătură cu partea față de care s-a pronunțat prima hotărâre de evacuare, reclamanta-recurentă fiind aceea care, cu ocazia primului litigiu dintre părți, l-a chemat în judecată pe C.T., în calitatea sa de administrator al societății.
Prin cel de al doilea motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit s-a respins cererea sa de evacuare, în materie locativă neoperând autoritatea de lucru judecat, dar nici această critică nu poate fi reținută, deoarece fiind în posesia hotărârii judecătorești pronunțată în anul 1993, creditoarea obligației avea posibilitatea de a recurge la executarea silită, ca o etapă distinctă a procesului civil, dar neprocedând astfel, recurenta este aceea care și-a asumat riscul derivând din modul în care și-a valorificat drepturile de locator, cu atât mai mult cu cât prima instanță a stabilit în sarcina sa și plata unor suma care n-au fost achitate nici în prezent.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei a fost respins, conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2261/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2267/2005. Comercial → |
|---|
