ICCJ. Decizia nr. 2322/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta A.D.S., a chemat în judecată pe pârâta A.P. A.F., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.571.895.195 lei, reprezentând redevențe neachitate și penalități de întârziere în baza contractului și rezilierea contractului de concesiune, conform pactului comisoriu prevăzut în art. 5.5 din contract.
Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 3864 din 21 martie 2003, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în raza teritorială a căruia se află terenul ce face obiectul litigiului.
Prin sentința nr. 2708 din 10 noiembrie 2003, această instanță, a admis acțiunea, a obligat pe pârâtă la 2.049.535.908 lei, cu titlu de redevențe, 249.691.292 T.V.A., 689.571.068 lei penalități și 174.000 lei cheltuieli de judecată și a reziliat contractul de concesiune.
Instanța de fond a reținut, în esență, că prin contractul de concesiune încheiat pârâta s-a obligat la plata redevenței de 450 kg. grâu S.T.A.S. 8113/1968 la ha. pe an, pentru concesionarea suprafeței de 1110,6 ha., plătită trimestrial, iar pentru întârzierea la plată s-au prevăzut penalități egale cu cele privind execuția creanțelor bugetare.
întrucât pârâta nu a plătit redevența pe anii 2000 - 2001, iar la 13 decembrie 2002, reclamanta a făcut cunoscută intenția de reziliere a contractului, datoria pârâtei însumează plata redevențelor pe anii 2001 și 2002, a penalităților de întârziere și a T.V.A., iar contractul trebuie reziliat conform înțelegerii părților.
Curtea de Apel Ploiești, soluționând apelul declarat de pârâtă, prin decizia nr. 203 din 9 martie 2004, a admis cererea, a schimbat în parte sentința atacată, admițând în parte acțiunea pentru plata sumei de 356.724.989 lei despăgubiri, reprezentând redevența pe anii 2001 - 2002 penalitățile de întârziere și T.V.A., a respins capătul de cerere privind rezilierea contractului și a obligat pe reclamantă la cheltuieli de judecată.
Instanța de apel a reținut că perioada 2001 - 2002 a fost caracterizată calamitată pentru culturile agricole, certificatul din 16 ianuarie 2003 a C.C.I.A. Buzău, atestând situația de forță majoră. Procentul de calamitate a culturilor în zona terenurilor concesionate a fost de 47,29% în anul 2001 și 83,2% în anul 2002, așa încât în limita aceasta părțile au stabilit (art. 9 pct. 1) răspunderea contractuală.
împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs la data de 31 martie 2004, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susține că instanța de apel, în mod greșit a reținut calamitățile naturale ca întrunind condițiile forței majore, seceta anilor 2001 - 2002 fiind evenimente previzibile, care nu au pus pe debitor în imposibilitatea executării obligației.
Chiar în condițiile forței majore, aceasta nu e exoneratoare de răspundere când obiectul obligației constă în sume de bani sau alte bunuri de gen. Riscul pieirii fortuite a recoltei este suportat de concesionar, iar tot acesta avea datoria să prevadă eventualitatea producerii unor evenimente de această natură.
Pe de altă parte dispozițiile art. 12.2.2, art. 5.2 și art. 5.3 din contract determinau numai acordarea unei perioade de grație la plata redevențelor, nu scutirea de plată, iar motivele trebuiau notificate în termen de 15 zile.
în mod greșit, instanța de apel a respins cererea privind rezilierea contractului cât timp a constatat plata unor datorii restante către concedent.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de concesionare încheiat, părțile au stabilit obiectul contractului și responsabilitățile fiecăreia, cauzele de exonerare de răspundere și au definit noțiunile consemnate în convenția lor.
Astfel, forței majore i se acordă, per relationem, înțelesul dat de dreptul civil român; împrejurări imprevizibile și insurmontabile ivite după încheierea contractului, ca urmare a unor evenimente exterioare inevitabile pentru una dintre părți. Fiind o chestiune de fapt, forța majoră se dovedește cu orice mijloc de probă certificată însă de un organ al statului. C.C.I.A. a certificat existența în perioada 2001 - 2002 a unor evenimente care au determinat imposibilitatea executării contractului părților.
Debitorul nu este însă exonerat de obligație decât în condițiile în care face cunoscut, partenerului contractual, existența evenimentelor de forță majoră; iar cu adrese, pârâta a înaintat reclamantei procesele verbale de constatare.
Pe de altă parte, contractul părților definește noțiunea de motive întemeiate, la care se referă art. 5.2 și 5.3, în acest domeniu fiind incluse calamitățile naturale, fără însă a se putea confunda cu situația de forță majoră. De altfel nu i se poate imputa debitorului nici notificarea prevăzută de art. 5.3, cât timp acesta a înștiințat, prin actele de constatare întocmite de comisia pentru constatarea pierderilor provocate de acțiunea negativă a factorilor naturali, asupra evenimentelor produse.
Evocarea dispozițiilor privind arendarea pe bani (cap. IV secțiunea I C. civ.), în motivele de recurs, este de natură să confirme temeinicia deciziei atacate. Textele citate stabilesc dreptul arendașului de a cere scăzământ proporțional din arendă, cu recolta pierdută (art. 1458 C. civ.).
Coroborarea dispozițiilor art. 12.2.2 cu cele ale art. 5.2 și 5.3, așa cum o pretinde recurenta este superfluă. Art. 9.1 din contract a stabilit răspunderea contractuală pentru culpă, cu excepția forței majore, situație dovedită de debitoare și care face inoperante orice alte prevederi contractuale referitoare la răspundere.
Lipsa culpei în neexecutarea obligației indiferent că se referă sau nu la bunuri de gen, nu poate conduce nici la sancțiunea rezilierii contractului.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondat recursul declarat, împotriva deciziei nr. 203 din 9 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca nefondat.
în considerarea culpei procesuale, s-a avut în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată la cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2323/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2328/2005. Comercial → |
|---|
