ICCJ. Decizia nr. 2387/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC C. SA București, a chemat în judecată R.A.T.B., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la predarea autobazei A., respectiv terenul, construcțiile și toate mijloacele fixe din dotare în condițiile stabilite prin protocol și actul adițional, cu daune cominatorii de 10 milioane lei /zi întârziere, plus cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3847 din 21 octombrie 1997 Tribunalul București, a respins acțiunea reclamantei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 794 din 18 mai 1998 de Curtea de Apel București și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond.
Prin decizia nr. 265 din 28 ianuarie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de reclamantă, împotriva acestei decizii.
Prin sentința civilă nr. 3781 din 2 iulie 1999, Tribunalul București, a respins acțiunea reclamantei.
Prin decizia Curții de Apel București nr. 2912 din 24 noiembrie 1999, Curtea de Apel București, a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 327 din 24 ianuarie 2002.
în rejudecare, prin sentința nr. 10695 din 12 septembrie 2003, Tribunalul București, a respins acțiunea reclamantei.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.
Prin decizia nr. 38 din 13 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința atacată și a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată prin nota din 4 aprilie 2003.
S-a dispus obligarea pârâtei la predarea efectivă din punct de vedere financiar-contabil a instalațiilor și clădirilor existente în autobaza A. pe terenul proprietatea SC C. SA București, precum și la plata sumei de 1.000.000 lei /zi daune cominatorii de la data pronunțării până la executarea efectivă a obligației de predare.
Intimata a fost obligată la plata sumei de 24.271.000 lei cheltuieli de judecată la fond și apel.
în motivarea deciziei s-a reținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reclamantei pe motiv că nu s-a solicitat și predarea documentației financiar-contabile, întrucât în cazul unei acțiuni în revendicare, cum este cazul în speță nu se pot separa operațiunile de predare-primire efectivă a activului revendicat de operațiunile financiar-contabile.
în consecință nu trebuia făcută diferența dintre operațiunea de predare efectivă și cea scriptică, ele constituind un tot unitar așa cum au recunoscut și părțile în litigiu prin procesul verbal din 31 ianuarie 2003.
Prin nota din 4 aprilie 2004, reclamanta își precizează acțiunea în sensul că solicită și predarea scriptică a bunurilor așa cum s-a obligat prin procesul verbal la 31 ianuarie 2003.
în consecință, instanța de apel a considerat că din moment ce pârâta refuză să efectueze și operațiunile financiar contabile, într-o acțiune în revendicare nu înseamnă a acorda un "plus petita" prin obligarea acesteia la predarea din punct de vedere financiar-contabil a instalațiilor și clădirilor existente în autobaza A. pe terenul proprietatea reclamantei.
Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, susținând că:
- instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost investită;
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină;
- instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății;
- hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Recursul este neîntemeiat.
în ceea ce privește primul motiv de recurs se constată că este neîntemeiat întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de revendicare, respectiv asupra acțiunii reclamantei astfel cum a fost precizată prin nota din 4 aprilie 2003, în sensul că solicită și predarea scriptică a instalațiilor și clădirilor din autobaza A. de pe terenul aflat în proprietatea pârâtei, cum s-a obligat prin procesul verbal la 31 ianuarie 2003.
în ce privește cel de al doilea motiv de recurs se constată că este neîntemeiat întrucât decizia instanței de apel cuprinde considerentele care susțin soluția pronunțată.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziția art. 304 pct. 8 nu poate fi reținut, întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de revendicare constatând că părțile în litigiu, de comun acord prin procesul verbal din 31 ianuarie 2003, au procedat la predarea-primirea autobazei cu toate mijloacele fixe aferente, acestea fiind trecute în patrimoniul reclamantei care deținea dreptul de proprietate, conform Legii nr. 15/1990.
în ce privește ultimul motiv de recurs se constată că este neîntemeiat întrucât hotărârea a fost dată cu respectarea legii, pronunțându-se în apel asupra unei precizări de acțiune, nu asupra unei cereri noi cum susține recurenta.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2397/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2392/2005. Comercial → |
|---|
