ICCJ. Decizia nr. 2395/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 140/1998 la Tribunalul Brașov, reclamanta A.N.P.A., sucursala Brașov, a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA Brașov, la plata următoarelor sume: 112.598.185 lei cu titlu de penalități de întârziere, 168.715.239 lei dobânzi penalizatoare aferente contractului nr. 1437/1994 și 346.068.493 lei, reprezentând dobânzi penalizatoare aferente contractului nr. 1388/1995, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta două contracte având ca obiect livrarea către aceasta din urmă a 60.000 tone și respectiv, 26.000 tone grâu de panificație.
în vederea asigurării stocului de marfă necesar îndeplinirii obligațiilor de livrare contractual asumate, reclamanta a angajat două credite.
Urmare neachitării în termen de către pârâtă a contravalorii mărfii și neridicării unei părți din cantitatea de grâu contractată, reclamanta a fost pusă în situația de a nu putea restitui creditele, la timp, conform graficelor de rambursare stabilite cu banca finanțatoare.
Drept urmare, banca a trecut creditele la restanță, a calculat și a încasat dobânzi penalizatoare.
Prin sentința nr. 705/ C din 17 mai 2000, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.000.000.000 lei, cu titlu de daune interese.
Celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse.
Pentru a hotărî astfel instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză R.D. Astfel, din raportul de expertiză rezultă că între părți s-au încheiat contractele de livrare nr. 1434/1994 și 1388/1995, primul având ca obiect livrarea a 60.000 tone grâu de panificație, iar al doilea 26.000 tone.
Reclamanta a încheiat două contracte de credit, primul privind un împrumut în valoare de 4.300.000.000 lei, iar al doilea 5.000.000.000 lei.
La primul contract de credit reclamanta a plătit dobânzi penalizatoare în sumă de 1.394.861.971 lei care, corectate cu rata inflației reprezintă 9.417.345.080 lei.
La al doilea contract reclamanta a plătit suma de 246.738.000 lei cu titlu de dobânzi penalizatoare care, actualizate cu rata inflației, reprezintă 1.147.736.094 lei.
între plata dobânzilor penalizatoare și plata cu întârziere, de către pârâtă, a prețului mărfii livrate de reclamantă există legătură directă de cauzalitate.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză menționat, pârâta datorează reclamantei 7.840.109.010 lei daune actualizate și penalități.
Reclamanta și-a precizat pretenția în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 7.000.000.000 lei, la nivelul taxei de timbru achitate.
Drept urmare, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul acestei din urmă sume.
Primul capăt de cerere, privind penalități de întârziere, a fost respins, reținându-se autoritatea de lucru judecat, cu referire la decizia nr. 3537/1997 a Curții Supreme de Justiție.
Raportul de expertiză B.I., consilier al pârâtei, a fost înlăturat, reținându-se legătura dintre contractele de credit și contractele de livrare, precum și împrejurarea infirmării concluziilor expertului de actele contabile ale reclamantei.
Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 83/ Ap din 27 februarie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe.
Prin decizia nr. 6095 din 22 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursul declarat de pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului.
Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 72/ Ap din 17 martie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă, împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei, reținându-se că situația de fapt stabilită de instanța de fond nu are corespondent în actele dosarului.
împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta SC C. SA Brașov (fostă A.N.P.A., sucursala Brașov) a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
S-a susținut că instanța de apel a privit unilateral dispozițiile legale de drept substanțial aplicabil speței, situație ce rezultă din considerentele deciziei atacate.
S-a mai susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, cu referire la ultima expertiză dispusă și administrată în cauză, în special a răspunsului la obiecții.
în concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Urmează a reține din dispoziția legală menționată că protecția judiciară oferită imparțial, menită a asigura egalitatea în fața legii, de natură a consolida situația juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau respingerea, după caz, a pretenției deduse judecății, este condiționată de determinarea precisă a raportului juridic litigios, între altele, și sub aspectul obiectului.
în cauză, instanța de judecată a fost investită cu examinarea cererii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de penalități și dobânzi penalizatoare.
Prima instanță a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalități.
Reclamanta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe.
Drept urmare, în raport de dispozițiile art. 378 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pretenția reclamantei, sub aspectul obligării pârâtei la plata de penalități, apare ca fiind soluționată irevocabil.
Față de această situație, considerentele deciziei pronunțate în apel referitoare la împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 76/1992, nu au aptitudinea de a substitui sau complini voința părților, riguros exacte de altfel, nu pot repune în discuție și a investi instanța, în această etapă procesuală, cu examinarea acestui capăt de cerere.
Așadar, examinarea cauzei în recurs, în limita motivelor de casare sau modificare conceptualizate prin art. 304 C. proc. civ. și invocate de reclamantă, privește pretenția având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzilor penalizatoare.
Ori, pârâta nu ar putea fi obligată la plata unor sume cu acest titlu, dată fiind calitatea acesteia de terț față de contractele de credit invocate.
în măsura în care acestea ar fi impropriu denumite și, în realitate, s-ar pretinde obligarea pârâtei la plata daunelor produse reclamantei prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de plată asumată prin contractele de vânzare-cumpărare, instanțele aveau obligația de a stabili dacă probatoriul administrat în cauză fac dovada îndeplinirii, cumulative, a condițiilor angajării răspunderii patrimoniale, în forma menționată.
Examinând cauza, în acest sens, instanța de apel a constatat lipsa corelării primare între plățile datorate de pârâtă și graficele de rambursare a creditelor angajate de reclamantă, precum și împrejurarea că nu s-a făcut dovada lipsei disponibilităților bănești necesare restituirii ratelor restante. în acest context, în mod judicios reține instanța de control judiciar că nu se poate dovedi culpa pârâtei în stabilirea de către reclamantă, cu referire la disponibilitățile bănești, a altor destinații decât cea a restituirii creditelor, conform graficelor de rambursare, potrivit unor priorități stabilite de managementul financiar propriu al acesteia. Ca atare, plata dobânzilor penalizatoare, de către reclamantă, nu este dovedită ca fiind consecința directă a neîndeplinirii obligației de plată a prețului, de către pârâtă.
înscrisurile invocate de reclamantă în recurs, tinzând la dovedirea legăturii de cauzalitate, nu confirmă susținerile acesteia privind angajarea creditelor la cererea pârâtei și manifestarea acesteia din urmă de a se obliga față de împrumutător, direct sau mijlocit, prin împrumut.
Așadar, instanța de apel a stabilit corect starea de fapt, corespunzător materialului probator administrat, natura și limitele obligațiilor reciproce, neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale și a aplicat corect normele legale incidente, așa încât criticile formulate de reclamantă în recurs se constată a fi neîntemeiate.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2405/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2393/2005. Comercial → |
|---|
