ICCJ. Decizia nr. 2461/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2461/2005
Dosar nr. 9587/2004
Şedinţa de la 8 aprilie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1604 din 3 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala Bucureşti, împotriva pârâtei SC C. SA şi a obligat pârâta la plata sumei de 822.822.194 lei, reprezentând taxe de transport datorate pentru 86 contracte de transport derulate în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001, prin intermediul staţiei Bucureşti Sud şi a sumei de 794.882.996 lei, reprezentând majorări de întârziere. A respins ca fiind prescrise pretenţiile constând în suma de 6.292.272 lei taxe de transport şi 15.913.156 lei majorări, datorate în baza contractului încheiat la 8 aprilie 1999 şi constând în suma de 361.682.407 lei taxe transport şi 610.950.784 lei majorări de întârziere datorate în baza contractelor derulate în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin staţia Titu. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.592.493.809 lei, reprezentând taxe de transport şi majorări de întârziere pentru contractele de transport derulate în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001, prin intermediul staţiei Bucureşti Sud, în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000, prin intermediul staţiei Titu, şi în perioada 8 aprilie 1999, prin intermediul staţiei Bucureşti – Progresu, pârâta recunoscând sumele datorate prin procesul verbal de conciliere din data de 16 aprilie 2002. Instanţa a mai reţinut ca fiind prescris dreptul la acţiune cu privire la pretenţiile formulate în temeiul contractelor derulate în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin staţia Titu, precum şi pentru cele derulate prin contractul din 8 aprilie 1999, prin intermediul staţiei Bucureşti – Progresu. Cu privire la restul pretenţiilor, instanţa a apreciat că acestea sunt întemeiate, potrivit art. 62.4 din R.T. pe C.F., aprobat prin OG 41/1997. De asemenea, sunt întemeiate şi pretenţiile reclamantei cu privire la majorările de întârziere, potrivit art. 62.5.1 din acelaşi R.T.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin cererea sa de apel (depusă la data de 8 aprilie 2004 – data poştei), pârâta solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul constatării intervenirii prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune şi pentru pretenţiile datorate în baza contractelor de transport derulate prin intermediul staţiei Bucureşti Sud în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001. În motivarea cererii, pârâta a arătat că data introducerii acţiunii este 1 aprilie 2003, moment faţă de care este împlinit termenul de prescripţie.
Prin apelul declarat la data de 14 aprilie 2004 (data poştei), reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi, pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, motivat de faptul că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că termenul de prescripţie este de un an, când acesta este de 2 ani, conform art. 93.2 din R.T., iar pârâta a recunoscut datoria faţă de ea prin procesul verbal de conciliere.
De asemenea, reclamanta a formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâtă, arătând că recunoaşterea sumei datorată are ca efect întreruperea termenului de prescripţie, acest fapt fiind produs ca urmare a recunoaşterii din partea pârâtei, la momentul încheierii procesului verbal de conciliere directă.
Prin Decizia comercială nr. 375 din 30 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul formulat de pârâta SC C. SA, în contradictoriu cu S.N.T.F.M., sucursala Bucureşti, împotriva sentinţei comerciale 1604/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile cu scadenţa cuprinsă între 12 iunie 2000 – 14 decembrie 2000.
A respins pretenţiile solicitate în sumă de 778.148.761 lei, contravaloare transport şi 779.152.926 lei, majorări, solicitate pentru această perioadă, ca fiind prescrise.
A obligat pârâta la plata sumei de 44.673.433 lei, contravaloare transport, şi 15.730.070 lei, majorări de întârziere, precum şi la 4.359.210 lei, cheltuieli de judecată, la fond.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala Bucureşti, împotriva aceleaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele.
Curtea a reţinut că este prescris dreptul la acţiune şi pentru sumele pretinse de reclamantă pentru contractele derulate prin staţia Bucureşti Sud în perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie 2000, ca urmare a împlinirii termenului special de un an prevăzut de R.T. pe C.F., termen care s-a împlinit anterior încheierii procesului - verbal de conciliere directă din16 aprilie 2002.
Pentru sumele rezultate din contractele de transport derulate prin staţia Bucureşti Sud, în perioada 5 iulie – 10 iulie 2001 nu este prescris dreptul la acţiune al reclamantei, recunoaşterea pârâtei producând efectul întreruperii cursului prescripţiei şi cu consecinţa începerii unui nou termen de prescripţie.
A mai reţinut Curtea de Apel că textul legal aplicabil în speţă este cel prevăzut în art. 93.1 din R.T., care se referă la termenul de prescriere al dreptului la acţiune izvorât din contractul de transport.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat reclamanta S.N.T.F.M. sucursala Bucureşti, susţinând că instanţa de apel, greşit, a reţinut ca termen de prescriere al dreptului la acţiune, termenul de un an, termenul aplicabil în speţă, fiind cel de 2 ani, ca urmare a prejudicierii sale prin acţiunea de refuz al plăţii datorate de către pârâtă.
Se arată că legea aplicabilă în speţă este art. 93.1.2.3. din R.T.
Se mai susţine că prescripţia a fost întreruptă prin încheierea procesului - verbal de conciliere între părţi, în interiorul termenului de prescripţie de 2 ani, pârâta angajându-se să achite sumele datorate în 20 zile.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând Decizia prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Astfel, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că fiind prescris dreptul la acţiune pentru sumele pretinse de reclamantă pentru contractele derulate prin staţia Bucureşti Sud în perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie 2000, sancţiunea intervenind ca urmare a împlinirii termenului special de prescripţie prevăzut în R.T.
Art. 93.1 din R.T. prevede că dreptul la acţiune, izvorât din contractul de transport, se prescrie prin trecerea unui an, text de lege care este aplicabil în speţă, având în vedere că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe existenţa contractelor de transport, cu consecinţa plăţii taxelor de transport datorate.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că nu este aplicabil în speţă termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 93.2.3., care se referă la situaţiile în care, printr-o acţiune sau omisiune, s-ar fi produs o pagubă societăţii transportatoare.
Acest text, care conţine o excepţie de strictă interpretare şi aplicare de la termenul general de prescripţie aplicabil în domeniul transporturilor pe cale ferată, se referă la o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, şi nu la o răspundere contractuală, cum este cea în cauză, unde neplata prestaţiei este echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate.
De asemenea, corect a reţinut instanţa de apel că pentru a determina întreruperea cursului prescripţiei, recunoaşterea pârâtei trebuia să fi fost făcută în cadrul termenului de prescripţie.
Ori, în cauză, recunoaşterea pârâtei făcută cu ocazia concilierii din 16 aprilie 2002, a avut loc după împlinirea termenului de prescripţie, ne mai fiind aplicabile dispoziţiile art. 17 din decretul 167/1958.
În consecinţă, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile din R.T., privind termenul de prescripţie de un an, termen care nu a fost întrerupt, Înalta Curte, constatând că recursul nu este fondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. sucursala Bucureşti, împotriva deciziei nr. 375 din 30 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2459/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2462/2005. Comercial → |
|---|
