ICCJ. Decizia nr. 2462/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2462/2005
Dosar nr. 9589/2004
Şedinţa de la 8 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 963 din 22 ianuarie 2004, pronunţată în dosarul nr. 11641/2003, Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de A.D.S., pârâta SC A.A.V. SA, fiind obligată la plata către reclamantă a sumei totale de 2.402.205.918 lei, din care 1.819.074.459 lei, reprezentând contravaloare redevenţă neachitată la termenele scadente, 372.049.783 lei penalităţi de întârziere şi 211.081.676 lei T.V.A., fiind constatat reziliat contractul de concesiune din 24 aprilie 2000.
A fost respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor reactualizate până la data stingerii debitului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată în ceea ce priveşte constatarea rezilierii contractului de concesiune încheiat între părţi, ca urmare a neplăţii către reclamantă a redevenţei convenită în termenul stipulat prin înţelegere comună potrivit art. 5.6 din contract, modificat prin actele adiţionale la acesta, ţinând seama şi de notificarea emisă de reclamantă la 8 martie 2003, privind rezilierea contractului. Astfel că, potrivit capitolului V art. 5 din convenţie pct. 5.5, coroborate cu dispoziţiile art. 969, 970, 1066 şi 1073 C. civ., cu referire la prevederile legale privind executarea creanţelor bugetare, OG 11/1996, Legea nr. 268/2001, HG nr. 626/2001 şi Legea nr. 345/2003 instanţa a constatat că pârâtei îi revine obligaţia achitării redevenţei, neonorate la termenele scadente, penalităţile calculate până la data de 26 martie 2003 şi cota de T.V.A., necontestate de către pârâtă.
Cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la plata penalităţilor reactualizate până la data stingerii debitului, instanţa a motivat soluţia în sensul că s-a constatat intervenită rezilierea de drept a contractului, conform notificării din 8 aprilie, iar pe de altă parte dispoziţia contractuală invocată în art. 8.16 nu echivalează cu obligaţia pârâtei de a suporta penalităţile reactualizate.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în partea ce priveşte respingerea capătului de cerere referitor la penalităţi reactualizate.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 169 din 28 aprilie 2004 a respins apelul ca nefondat, cu motivarea că actele normative invocate de apelanta reclamantă precizează doar data începerii calculului majorărilor, cota acestora urmând a fi stabilită prin hotărâre de guvern şi nicidecum că acestea s-ar datora până la stingerea debitului. Mai mult, s-a argumentat că prevederile OG nr. 61 din 29 august 2002, privind colectarea creanţelor bugetare prin care a fost abrogată OG nr. 11/1996, nu vin în susţinerea pretenţiilor reclamantei, având în vedere că nu erau în vigoare la data încheierii contractului de concesiune, prin urmare nu puteau forma obiectul acordului de voinţă al părţilor semnatare ale convenţiei.
La data de 24 iunie 2004, reclamanta A.D.S. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, cu respectarea termenelor, prevăzute de art. 301 şi 303 C. proc. civ.
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate de reclamantă vizează nelegalitatea şi netemeinicia deciziei recurate, în sensul că, susţine aceasta, instanţa de apel a apreciat greşit faptul că nu s-a prevăzut de legiuitor în actele normative menţionate că plătitorii obligaţiilor bugetare datorează până la plata efectivă a debitului plata penalităţilor de întârziere reactualizate şi că OG nr. 61/2002 nu era în vigoare la data încheierii contractului de concesiune, având în vedere următoarele:
- clauza privind plata penalităţilor este prevăzută clar în art. 5.5 din contractul de concesiune, modificat prin acte adiţionale, care se stabilesc în baza dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv OG nr. 11/1996 şi începând cu 1 ianuarie 2003 ale OG nr. 61/2002, clauză însuşită de pârâtă prin semnarea contractului în litigiu, cu modificări, fără obiecţii.
Astfel susţine recurenta, instanţa a ignorat prevederile art. 969 C. civ., care stipulează că "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" precum şi practica în materie, în sensul că nedeterminarea cotei de majorări nu conduce la neantrenarea răspunderii pârâtei, atât timp cât majorările sunt stabilite periodic, prin hotărâre de guvern, cum este cazul în speţă.
A mai susţinut recurenta că era îndreptăţită să-i fie acordate şi penalităţi reactualizate din data de 26 martie 2003 până la stingerea debitului, întrucât a fost precizată data de la care curg acestea (respectiv 26 martie 2003), coeficientul se stabileşte în baza dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv OG nr. 61/2002, prin hotărâre de guvern cât şi în baza art. 5.6 contractul părţilor.
În raport de aceste critici, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi pe fond obligarea pârâtei şi la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.5 din contract, calculate de la 26 martie 2003 până la data stingerii debitului.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, Curtea reţine că motivul de modificare al deciziei Curţii de Apel Bucureşti, invocat de recurentă ca fiind pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., nu se susţine, ambele instanţe de judecată pronunţând soluţii corecte în raport de probatoriul administrat şi de prevederile legale în materie.
Astfel, Curtea constată că într-adevăr, prin contractul de concesiune, cu actele adiţionale la acesta, părţile au inserat clauza penală, în contractul prevăzut OG nr. 11/1996, dar împrejurarea că prin notificarea din 8 aprilie 2003, contractul este reziliat de drept precum şi că dispoziţiile legale în materia executării creanţelor bugetare nu prevăd obligaţia achitării majorărilor până la stingerea debitului pe de o parte, iar pe de altă parte că actul normativ indicat de recurentă ca aplicabil în speţă respectiv OG nr. 61/2002 nu era în vigoare la data încheierii convenţiei, bine a fost soluţionat capătul de cerere privind neacordarea de penalităţi până la plata efectivă a debitului.
Din considerentele deciziei pronunţate în apel nu rezultă că respingerea pretenţiilor reclamantei s-ar fi întemeiat pe imposibilitatea determinării cotei de majorare, cum greşit susţine recurenta, ci motivaţia avută în vedere la pronunţarea soluţiei a constat în inexistenţa unei prevederi exprese în actele normative invocate, cu privire la data până la care curg acestea, obligaţia plăţii majorărilor de întârziere, neînlăturând şi plata penalităţilor.
De altfel, părţile semnatare au prevăzut prin actul adiţional aflat la dosar fond plata penalităţilor în temeiul OG nr. 11/1996 în vigoare la aceea dată şi nicicum nu ar fi putut conveni la acea dată perceperea penalităţilor în temeiul OG nr. 61 din 29 august 2002, acest act normativ nefiind în vigoare la data acordului lor de voinţă.
Prin urmare, criticile formulate de recurentă nu pot fi primite, în raport de considerentele mai sus arătate, astfel că, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 169 din 28 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 538/2004, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2461/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2469/2005. Comercial → |
|---|
