ICCJ. Decizia nr. 2469/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2469/2005
Dosar nr. 9630/2004
Şedinţa publică din 8 aprilie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 4 iulie 2002, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 10.939 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, în echivalent în lei la data plăţii, la plata dobânzii legale aferente calculată de la 9 august 2001, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a renunţat la capătul de cerere privind dobânda legală.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 30 iulie 2001, autoturismul proprietatea sa, asigurat la societatea pârâtă conform poliţei din 9 octombrie 2000 a dispărut de la locul de parcare.
S-a mai arătat că a reclamat furtul autoturismului, iar în data de 9 august 2001 a fost găsit abandonat, prezentând o serie de lipsuri şi avarii consemnat în procesul-verbal încheiat de organele de poliţie.
Prin sentinţa civilă 13304 din 27 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea precizată de reclamantul A.F. în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, pe care a obligat-o să-i plătească 3.375 dolari S.U.A., reprezentând despăgubiri în echivalent în lei, la cursul B.N.R., din ziua plăţii, şi la plata cheltuielilor de judecată aferente.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică auto, necontestate de părţi, respectiv că prejudiciul suferit de reclamant este în valoare de 3.850 euro, iar valoarea autoturismului la momentul recuperării era de 4.100 euro, prejudiciul fiind calculat prin scăderea valorii elementelor presupus schimbate din valoarea elementelor prezumtiv existente pe autoturism la momentul declarării furtului, raportat la un coeficient de uzură de 60 %.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, apel care a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 147 din 19 aprilie 2004.
În esenţă, pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că autoturismul proprietatea reclamantei a fost asigurat, conform poliţei de asigurare C., la o valoare de asigurare auto de 10.939 dolari S.U.A., iar la momentul recuperării acestuia valoarea era de 4.100 euro, conform coeficientului de uzură de 60 %, în raport de vechime (autoturismul fiind fabricat în anul 1991).
De asemenea s-a reţinut că asigurătorul nu poate fi obligat să achite întreaga sumă pentru care a fost asigurat autoturismul, 10.939 dolari S.U.A., în condiţiile în care acesta a fost găsit şi restituit proprietarului, în condiţiile descrise în procesul-verbal întocmit de organul de poliţie, iar despăgubirea acordată trebuie să acopere prejudiciul produs care a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat, reclamantul A.F., susţinând că instanţa de apel nu a indicat textul de lege în baza căruia se poate aplica un coeficient de uzură autoturismului ceea ce echivalează cu nemotivarea în drept.
Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că modalitatea de stabilire a prejudiciului este ilegală, art. 27 din Legea 136/1995 prevăzând că despăgubirile acordate nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, iar în speţă valoarea despăgubirii nu depăşeşte valoarea autoturismului din momentul producerii riscului asigurat, neputându-se pune problema acordării de despăgubiri, conform sistemului acoperirii proporţionale.
Se mai susţine că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere şi opinia expertului său, parte, iar expertiza conţinea două variante de calcul pentru despăgubiri.
Reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat, împotriva sentinţei civile nr. 13.304 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând Decizia prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Astfel, reclamantul-recurent este proprietarul autoturismului asigurat la B.T.R. asigurări, conform poliţei din 9 octombrie 2000, preluată de către pârâtă.
La data de 30 iulie 2001, autoturismul a dispărut de la locul de parcare, furtul fiind anunţat organelor de poliţie şi societăţii de asigurare.
La 9 august 2001, autoturismul a fost găsit abandonat, prezentând avariile şi lipsurile constatate de organele de poliţie în baza declaraţiei date de fratele reclamantului, conform procesului-verbal şi adeverinţei din 18 august 2001.
În baza poliţei de asigurare, valabilă pe perioada 9 octombrie 2000 – 9 octombrie 2001, reclamantul a solicitat pârâtei plata despăgubirilor în cuantum de 10.939 dolari S.U.A.
Din concluziile raportului de expertiză tehnică auto efectuat în cauză, însuşite de experţii – parte şi necontestate de părţi, rezultă că valoarea autoturismului la momentul recuperării era de 4.100 euro, iar prejudiciul suferit de reclamant de 3.850 euro, care la data producerii evenimentului asigurat reprezenta 3.375 dolari S.U.A.
Tot din expertiza tehnică efectuată în cauză s-a reţinut că valoarea de circulaţie a autoturismului la data furtului era de 12.500 euro, în raport de valoarea mare a acestuia de 72.500 euro, ţinându-se cont de vechimea autoturismului.
Potrivit art. 27 alin. (2) din Legea 136/1995, „despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul procedurii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare".
Suma cuvenită reclamantului se stabileşte în cazul asigurării casco (asigurare facultativă) conform clauzelor stipulate în contractul de asigurare, care reprezintă legea părţilor (art. 2 din Legea 136).
Conform art. 8 din Legea 136/1995, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile contractului de asigurare.
În baza contractului de asigurare, despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite de acesta, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.
În raport de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, la care a achiesat şi recurentul-reclamant, în mod corect s-a stabilit că despăgubirea cuvenită este de 3.375 dolari S.U.A., sumă care reprezintă cuantumul pagubei suferite, stabilirea cuantumului fiind în concordanţă atât cu Legea 136/1995 cât şi cu clauzele contractuale, care reprezintă legea părţilor.
Corect a stabilit instanţa de apel că este nelegal să se acorde despăgubirea integrală de 10.939 dolari S.U.A., în condiţiile în care autoturismul furat a fost găsit şi restituit proprietarului, iar în sarcina asiguratului, prin acordul părţilor, a fost stabilită o fransiză de 20 % din suma asigurată.
Coeficientul de uzură de 60 % a fost reţinut de către instanţe pe baza constatărilor din raportul de expertiză, expertul desemnat de instanţă specificând că prejudiciul a fost calculat conform diferenţelor de valoare dintre elementele prezumtiv existente pe autoturism la momentul declarării furtului şi cele presupus schimbate la care s-a aplicat coeficientul de uzură al elementelor prezumtiv existente, de 60 %, variantă care, de altfel a fost însuşit de către instanţă, părţile neformulând obiecţiuni.
Expertul, parte desemnat de reclamant a formulat doar cu privire la acest aspect o notă arătând că stabilirea unui prejudiciu pe baza unor diferenţe de valoare cu luarea în considerare a uzurilor fizice la componentele înlocuite este lipsită de sens.
Criticile formulate de reclamant nu sunt fondate, iar mai mult decât atât acesta a pus în executare hotărârea primei instanţe, încă din luna martie 2004.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.F., împotriva deciziei nr. 147 din 19 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2462/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2470/2005. Comercial → |
|---|
