ICCJ. Decizia nr. 2478/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2478/2005
Dosar nr. 10541/2004
Şedinţa de la 8 aprilie 2005
Deliberând asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
Prin cererea formulată la 23 septembrie 2002, reclamantul I.R. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Craiova, solicitând să se constate dreptul de superficie asupra terenului de 7.200 m2 din Craiova şi dreptul de servitute pe activele existente pe teren, acţiune care a fost precizată ulterior, reclamantul solicitând obligarea pârâtei la vânzare suprafeţei de 7.200 m2 teren, respectarea dreptului de servitute de trecere şi constatarea unui drept de superficie asupra terenului de sub construcţie.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului la plata contravalorii folosinţei terenului de la 9 august 2002 la zi, respectiv 1.277.547.060 lei, conform expertizei.
Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa 611 din 14 aprilie 2004 a admis în parte acţiunea principală, pârâta – reclamantă SC I. SA Craiova a fost obligată să vândă terenul în suprafaţă de 7.200 m2, cu vecinătăţile stabilite de expertiză, fiind respinse capetele de cerere privind constatarea dreptului de superficie, dreptului de servitute şi daunele – cominatorii.
De asemenea, a fost respinsă şi cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată de pârâta – reclamantă.
S-a reţinut că, în fapt reclamantul cumpărând activele înstrăinate de pârâtă către SC C.C. SRL, societate lichidată, are dreptul să pretindă vânzarea terenului aferent.
Ca urmare acţiunea privind dreptul de superficie şi servitute nu mai are obiect.
În ce priveşte cererea reconvenţională, se apreciază că, din actele de executare rezultă că reclamantul nu a putut folosi activele, pârâta refuzând accesul şi nu are temei pentru a solicita daune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât: reclamanta nu a timbrat toatele capetele de acţiune; instanţa nu a verificat temeiurile de drept invocate şi în raport de care să se stabilească legalitatea titlului invocat; că a solicitat iniţial dreptul de superficie şi servitute iar ulterior obligarea la vânzare fără a avea în vedere că HG 311 obligă la realizarea unor notificări şi negocieri respectiv stabilirea unui preţ de circulaţie, chiar reclamantul refuzând stabilirea valorii.
A mai susţinut că în contract apar şi unele construcţii ridicate abuziv de SC C.C. SRL şi deci nu trebuia considerat proprietar şi că în fapt nu are raporturi juridice cu reclamantul şi nu-i poate fi opozabilă vânzarea făcută de SC C.C. SRL mai ales că acesta nu şi-a respectat obligaţia de plată a taxelor pentru folosinţa terenului.
De asemenea greşit i s-a respins cererea reconvenţională deoarece autoarea reclamantului datora 975.624.000 lei şi ca succesor, urmare vânzării, reclamantul trebuia obligat să-i plătească datoriile.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 327 din 3 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva sentinţa 611/2004 a Tribunalului Dolj, în contradictoriu cu intimatul – reclamant I.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a achitat taxele de timbru aferente cererilor în discuţie.
Instanţa de fond a analizat cererile formulate de reclamant considerând admisibil un singur capăt de cerere respectiv obligarea pârâtei la vânzarea terenului, iar această obligaţie a fost corespunzător stabilită.
Pârâtei i s-a recunoscut, conform Legii 15/1990 şi HG 834/1992, dreptul de folosinţă şi administrare pe terenul aferent construcţiilor, şi i s-a atestat şi dreptul de proprietate (conform HG 735/1992) prin certificat, iar potrivit prevederilor contractului de vânzare din 1995 coroborat cu HG 331/1992 are obligaţia să vândă, după obţinerea titlului, terenul aferent activelor.
Pârâta, deşi susţine că nu s-a opus, rezultă că nu a acceptat vânzarea nici faţă de primul cumpărător şi nici faţă de reclamant.
Mai mult, se constată că nu a permis nici accesul, deşi există o hotărâre în acest sens.
Că primul cumpărător SC C.C. SRL nu a pus în executare hotărârea obţinută prin care pârâta a fost obligată la vânzare este irelevant, întrucât reclamanta a cumpărat de la o terţă persoană urmare falimentului primului cumpărător, iar dreptul de a solicita să i se vândă terenul derivă din lege şi contractul iniţial, pârâta neavând nici o justificare în refuzul său.
Reclamanta nu avea nici obligaţia să achite datoriile SC C.C. SRL, întrucât acestea nu sunt cuprinse în actul de vânzare care poartă numai asupra unor imobile, pe care nici nu le-a putut folosi din cauza pârâtei.
Reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe un act de vânzare şi nu poate fi obligat să preia şi obligaţiile băneşti ale foştilor proprietari către pârâtă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta – reclamantă reiterând, cu mici excepţii, aceleaşi motive de netemeinicie invocate şi în faţa instanţei de apel.
Astfel, se susţine că prin respingerea probei cu efectuarea unei expertize în vederea stabilirii preţului, instanţa de apel a fundamentat soluţia pe un probatoriu incomplet şi contradictoriu.
Al doilea motiv de recurs, vizează greşita constatare a instanţei de apel că reclamantul a achitat taxele judiciare de timbru pentru capetele de cerere, iar în raport de faptul că reclamantul nu s-a conformat obligaţiei legale, soluţia care se impunea era cea de anulare a cererii.
Greşit a reţinut instanţa de apel că potrivit prevederilor contractului de vânzare din 1995 şi HG 331/1992 exista obligaţia vânzării către reclamant a terenului aferent activelor după obţinerea titlului, contractul fiind încheiat cu SC C.C. SRL.
Se mai susţine că HG 331/1992 prevede o procedură prealabilă, (notificări între părţi, negocierea) pe care reclamantul nu a îndeplinit-o iar vânzarea – cumpărarea se efectuează la preţul de circulaţie al bunului.
De altfel, reclamantul a fost notificat de pârâte în vederea reglementării situaţiei juridice a imobilului.
Totodată, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, preţul unei vânzări urmând a fi stabilit în raport cu valoarea de circulaţie, valoare care nu a putut fi determinată de către expert, iar Curtea de Apel a respins proba privind efectuarea unei noi expertize.
Netemeinic a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu ar avea obligaţia să achite datoriile SC C.C. SRL către pârâtă, ca succesor al acesteia.
De asemenea, se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale, privind obligarea reclamantului la plata lipsei de folosinţă a terenului.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii principale, cu cheltuieli de judecată.
În drept, pârâta – reclamantă şi-a întemeiat recursul de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.
Reclamantul – pârâta a formulat întâmpinare.
În principal, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 3021 lit. a) C. proc. civ., recurenta nemenţionând în cererea de recurs toate datele sale de identificare.
Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Excepţia invocată de intimat urmează să fie respinsă ca nefondată.
Astfel, art. 3021 C. proc. civ., prevede sancţiunea nulităţii relative, nulitate care a fost acoperită prin faptul că datele de identificare ale recurentei se găsesc în dosar.
De altfel, fiind o nulitate relativă intimatul trebuia să dovedească şi ce vătămare i-a produs această neindicare a tuturor elementelor de identificare a recurentei.
Examinând Decizia prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Astfel, se constată că motivele de recurs, reiterate şi pe parcursul întregului ciclu procesual nu constituie motive de nelegalitate pentru a putea fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Corect a fost reţinută situaţia de fapt în cauză.
Astfel, la 18 mai 1995 s-a încheiat contractul prin care SC A. SA a vândut SC C.C. SRL activul societăţii menţionat în anexa la contract, constatând un spaţiu de producţie şi magazii, urmând ca până la obţinerea certificatului de proprietate de către vânzătoare – cumpărătoare ocupă 7.200 mp ocupat cu activele cumpărate şi o zonă de 5 m de jur împrejurul clădirilor achitând taxele stabilite de lege, iar pentru suprafaţa de 14 mp teren liber din incinta A.T.M. să achite de asemeni taxele legale şi o cotă de 50 % din profit.
Se recunoaşte dreptul de preemţiune cumpărătoarei.
La 26 august 1996 s-a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Prin sentinţa nr. 18746/1995 a Judecătoriei Craiova anterior obţinerii certificatului s-a constatat dreptul de administrare şi folosinţă a terenurilor pentru pârâtă, iar prin sentinţa nr. 1741 din 27 noiembrie 1998 SC C.C. SRL a fost obligată la plata contravalorii folosinţei terenului (975.624.000 lei).
La 17 martie 1999 SC C.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea terenului aferent activelor cumpărate prin contract, acţiunea fiind admisă prin sentinţa nr. 703 din 2 mai 2000 fiind obligată pârâta SC A. SA la vânzarea suprafeţei de 21.200 mp cumpărat prin contract.
Vânzătoarea a notificat pe SC C.C. SRL pentru efectuarea expertizei terenului.
Sub nr. 80/F/1999 s-a înregistrat la Tribunalul Dolj dosarul de faliment al debitoarei SC C.C. SRL al cărei patrimoniu a fost valorificat către SC O.P. SRL cu preţul de 4.956.883 lei fără T.V.A., încheindu-se contractul din 29 mai 2000.
Prin acest contract se înstrăinează (potrivit licitaţiei) patrimoniul SC C.C. SRL.
La 8 februarie 2002 SC O.P. SRL, devenită proprietară asupra patrimoniului falitei, prin contractul din 9 septembrie 2002, vinde către reclamant activele dobândite (complex legume fructe) precum şi 5.000 mp. teren care nu formează obiectul litigiului de faţă.
Noul proprietar, I.R., solicită şi, i se admite, (Decizia 1830 din 12 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova) accesul pe poarta principală la construcţiile sale însă pârâta refuză punerea în executare, (la 4 februarie 2004 reclamantul încă nu intrase în posesia imobilelor, fiindu-i refuzat accesul).
În această succesiune de acte de înstrăinare, rezultă temeiul contractual în baza căruia pârâtei îi revine obligaţia de a înstrăina terenul din cauză, obligaţie care s-a transmis cu titlu particular odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, transmitere care a avut la bază atât voinţa părţilor cât şi dispoziţiile legale.
De asemenea, se constată că reclamantul a timbrat corespunzător acţiunea; instanţa de fond, după ce i-a pus în vedere să timbreze toate capetele de cerere (fără a indica şi cuantumul acesteia) nu a mai făcut nici o menţiune cu privire la acest aspect.
Efectuarea unei noi expertize în calea de atac a apelului nu era utilă şi concludentă în cauză în raport faptul că deja au fost efectuate două expertize în cauză, la care părţile au formulat obiecţiuni, la care experţii au răspuns.
De asemenea, se constată că instanţa de apel, s-a pronunţat implicit şi asupra cererii reconvenţionale formulate de recurentă menţinând că reclamantul nu avea obligaţia de a achita datoriile SC C.C. SRL, nefiind cuprinse în contract de vânzare – cumpărare, care se referă la imobile, pe care reclamantul nu le-a putut folosi datorită opoziţiei pârâtei.
În consecinţă, potrivit contractului de vânzare – cumpărare din 18 mai 1995 coroborat cu prevederile art. 331/1992, intimatei îi revenea obligaţia de a vinde terenul aferent activelor, după obţinerea titlului (dreptul de proprietate i s-a atestat prin certificat).
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat şi urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. să-l respingă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva deciziei nr. 327 din 3 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2477/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2483/2005. Comercial → |
|---|
