ICCJ. Decizia nr. 2661/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2661/2005
Dosar nr. 8561/2004
Şedinţa publică din 19 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la data de 15 mai 2002 sub nr. 9533 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta SC I.P.L. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi la data de 30 iunie 2000, prin care pârâta se obliga să-i vândă utilaje necesare şi disponibile pentru prelucrarea lemnului la preţul de un miliard lire italiene.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că vânzarea-cumpărarea a fost consimţită din partea sa de numitul C.M., care a semnat contractul, deşi acesta nu avea calitatea de asociat şi administrator, calitate pe care a dobândit-o ulterior, respectiv la data de 14 august 2000.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 10572 pronunţată la data de 11 septembrie 2003, respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând în considerentele sentinţei că deşi C.M. nu avea calitatea de administrator al reclamantei la data semnării contractului de vânzare-cumpărare (30 iunie 2000) aceasta nu atrage rezoluţiunea contractului, sancţiune care intervine numai în cazul neexecutării obligaţiilor asumate ori, reclamanta nu a făcut dovada neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor contractuale.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel susţinând că prima instanţă trebuia să califice cererea după voinţa părţii şi nu după sensul literal al cererii şi să ceară lămuriri şi precizări în raport de probatoriile administrate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, investită cu soluţionarea căii de atac, prin Decizia comercială nr. 61 din data de 3 martie 2004, admite apelul reclamantei, schimbă în tot sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantei şi constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 30 iunie 2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin actul adiţional autentificat sub nr. 880 din 21 iunie 2000 de b.n.p. M.T., persoana juridică italiană C. SRL având ca asociat şi administrator pe C.M. a devenit asociat la SC I.P.L. SRL, dl. C.M. fiind desemnat şi administrator al societăţii române pe o perioadă de doi ani. Potrivit clauzei înscrise în actul adiţional, acesta urma să-şi producă efectele între părţi de la data depunerii capitalului social de noul asociat, operaţie care s-a realizat la 10 august 2000. Ca atare, la data de 30 iunie 2000 C.M. nu avea calitatea de administrator al reclamantei pentru a putea semna valabil contractul de vânzare-cumpărare.
Mai reţine instanţa că ulterior datei de 10 august 2000, când C.M. a dobândit calitatea de administrator al reclamantei, trebuia să înştiinţeze pe ceilalţi administratori şi cenzori că în această operaţiune de vânzare-cumpărare are interese contrare, fiind şi administratorul unic al societăţii vânzătoare SC D. SRL, dispoziţiile art. 79 şi art. 149 din Legea nr. 31/1990 incidente în cauză, obligându-l să se abţină de la orice deliberare privitoare la această operaţiune, datorită conflictului de interese apărut urmare calităţii sale de administrator atât al societăţii vânzătoare cât şi al societăţii cumpărătoare.
În contra acestei decizii, pârâta SC D. SRL persoană juridică italiană, a declarat în termen recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În argumentarea criticilor formulate, recurenta susţine următoarele:
- ambele hotărâri au fost date cu încălcarea legii, în condiţiile în care nu s-a dispus anularea acţiunii şi respectiv a apelului, ca insuficient timbrate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);
- Decizia atacată conţine motivări contradictorii în ce priveşte calitatea de administrator a lui C.M. în cele două societăţi comerciale (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, respectiv faptul că pentru vânzătoare contractul este semnat de B.C. şi nu de C.M. (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.);
- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la conflictul de interese, art. 75 şi 145 din Legea nr. 31/1990.
Reclamanta – intimată SC I.P.L. SRL, prin întâmpinarea depusă la data de 31 ianuarie 2005, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei curţii de apel ca legală şi temeinică.
Recurenta prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 12 aprilie 2005 a invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor româneşti şi de inaplicare a legii române în cauza dedusă judecăţii susţinând că potrivit art. 77 din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat competenţa legislativă şi jurisdicţională aparţine legii italiene şi respectiv statului italian.
1) Preliminar, Curtea urmează să examineze, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile invocate, constituite într-un motiv de ordine publică invocat de recurentă prin concluziile scrise şi orale potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., vizând competenţa legislativă şi jurisdicţională străină.
Excepţiile invocate nu sunt întemeiate.
Raportul juridic dedus judecăţii este un raport de drept internaţional privat, elementul de extraneitate fiind conferit de calitatea vânzătorului de persoană juridică străină, contractul fiind încheiat la Roma la data de 30 iunie 2000.
Potrivit art. 73-74 din Legea nr. 105/1992, contractul de drept internaţională privat este supus legii alese de părţi prin consens, iar potrivit art. 77 din aceeaşi lege, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.
În contractul ce face obiectul litigiului, părţile nu şi-au ales în mod expres legea aplicabilă, dar reclamanta invocând neregularităţi la încheierea contractului s-a adresat instanţei româneşti.
Pârâta a acceptat jurisdicţia şi legea română, prin aceea că nu a invocat nici în faţa primei instanţe şi nici în apel necompetenţa instanţelor româneşti şi aplicarea legii italiene.
Prin urmare, rezultă neîndoielnic din conduita procesuală a pârâtei că a fost de acord să supună contractul legii române, astfel că, în aceste circumstanţe ea nu mai poate invoca, pentru prima dată în recurs, aplicarea legii şi jurisdicţiei italiene.
2) Referitor la celelalte critici formulate de recurentă, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate, din întregul material probator administrat în cauză rezultând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre corectă sub aspectul dispoziţiilor de drept material şi procesual aplicabile în cauză pentru considerentele ce urmează:
2.1. Calificând cererea introductivă în raport de motivele de fapt invocate ca fiind o acţiune în constatarea nulităţii actului juridic dedus judecăţii, instanţa a aplicat corect dispoziţiile legii taxei de timbru şi timbrului judiciar, potrivit cărora acţiunile şi cererile neevaluabile în bani sunt supuse unei taxe de timbru fixe de 51.500 lei şi 1500 lei timbru judiciar (art. 3 din Legea nr. 146/1997, privind taxa judiciară de timbru).
2.2. Motivele pe care se întemeiază hotărârea curţii de apel nu sunt contradictorii, ci răspund necesităţii examinării contractului atât la momentul încheierii cât şi pe parcursul executării sale.
Este adevărat că instanţa trebuia să fie mai explicită în expunerea raţionamentelor sale interioare pe care se sprijină soluţia adoptată, dar argumentele invocate sunt corecte.
Astfel, instanţa reţine că la data semnării actului de vânzare-cumpărare, respectiv 30 iunie 2000, C.M. nu avea calitatea de administrator al societăţii cumpărătoare, deci nu putea reprezenta legal societatea şi angaja prin clauzele consfinţite.
C.M., potrivit actului adiţional autentificat a dobândit calitatea de administrator la data de 10 august 2000. Ulterior acestui moment, pe parcursul executării contractului, executare care se putea converti într-o confirmare a acestuia şi deci o acoperire a neregularităţii iniţiale, C.M. în calitate de administrator atât al cumpărătoarei cât şi al vânzătoarei, se afla într-un conflict de interese potrivit art. 79 şi 149 din Legea nr. 31/1990 republicată, care îl obliga să se abţină de la orice deliberare în legătură cu acest contract.
2.3. Împrejurarea că, pentru vânzătoare contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 30 iunie 2000 a fost semnat de un administrator delegat în persoana domnului B.C., nu are nici o semnificaţie juridică în adoptarea unei alte soluţii în cauza de faţă, cu alte cuvinte nu constituie o probă hotărâtoare în dezlegarea pricinii, aşa cum susţine recurenta, pentru argumentele expuse la punctul anterior.
Aşa fiind, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SRL, împotriva deciziei nr. 61 din 3 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2660/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2667/2005. Comercial → |
|---|
