ICCJ. Decizia nr. 2670/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2670/2005
Dosar nr. 5713/2004
Şedinţa publică din 6 aprilie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă:
Reclamanta B.R.C.E. a solicitat obligarea pârâtei SC R.A. SA la plata sumelor de 4.130.488.165 lei, reprezentând soldul debitor, în contul curent, la data de 22 iunie 1995 şi 1.092.352.410 lei dobânzi, la aceeaşi dată. S-au mai cerut şi înfiinţarea unei popriri asigurătorii, pentru suma totală de 5.222.851.648 lei la terţii popriţi B.D.F. şi B.C.C. SA, cât şi cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a creditat-o pe pârâtă, la data de 20 noiembrie 1990 cu 2,6 mil. dolari S.U.A., în vederea importării de către aceasta a unor utilaje tipografice din Germania; creditarea s-a făcut sub forma deschiderii acreditivului din 20 noiembrie 1990.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1026 din 3 martie 1994 a admis, în parte, acţiunea reclamatului, a obligat-o pe pârâtă la plata sumelor de 2.600.000 lei dolari S.U.A., în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare acreditiv şi 11.011.050 lei cheltuieli de judecată. Au fost respinse capetele de cerere privind dobânda şi înfiinţarea popririi asigurătorii, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că protocolul şi adendumul la acesta nu conţin elementele esenţiale ale unui contract de credit, astfel că nu poate fi admisă cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor.
Apelul reclamantei a fost mai întâi anulat ca netimbrat, iar apelul pârâtei admis, sentinţa schimbată, în tot, în sensul respingerii acţiunii, prin Decizia civilă nr. 2436 din 20 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti. S-a apreciat că între bancă şi importatorul utilajelor nu au existat raporturi contractuale, iar acreditivul a fost interpretat ca fiind doar un instrument de plată.
Decizia a fost atacată cu recurs de către B.C.R.E., care a absorbit prin fuziune pe reclamanta B. ulterior în locul B.C., subrogându-se A.V.A.B., Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 7644 din 14 decembrie 2001, a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei menţinând dispoziţiile privind apelul pârâtei.
În urma recursului în anulare promovat de P.G., Completul de 9 judecători de la Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 48 din 17 martie 2003, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 43 din 20 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei şi a schimbat, în parte, sentinţa. A fost respinsă acţiunea ca rămasă fără obiect şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.
S-a reţinut că, din expertiza efectuată în cauză, rezultă că suma de 514.721.588 lei a fost achitată în întregime. A fost interpretat acreditivul ca un instrument de plată, prin care banca emitentă a acţionat la cerere şi după instrucţiunile clientului efectuând o plată către un terţ. S-a considerat că existenţa acreditivului nu poate suplini voinţa părţilor pentru încheierea unei convenţii. Reclamanta a achitat preţul utilajelor în considerarea că finanţarea va fi suportată din balanţa de plăţi externe cum era menţionat pe acreditiv.
Inexistenţa contractului are ca efect inexistenţa unei date a scadenţei şi prin urmare nu se datorează dobânzi astfel că acţiunea este fără obiect.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă invocându-se motivele, prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine că a fost greşit interpretat acreditivul în realitate, în lipsa disponibilului în cont, acreditivul nu este doar un instrument de plată ci un contract de credit.
Voinţa reală a părţilor a fost aceea ca pârâta să aibă credit pentru plata utilajelor, iar banca să obţină dobânda pentru banii asiguraţi drept credit.
De asemenea, legea specială, 409/2001 stabileşte întinderea creanţei.
Se mai susţine că au fost ignorate documentele de cesiune a creanţei către A.V.A.B., faptul că s-a făcut consolidarea creanţei în dolari S.U.A. la data cesionării ajungându-se la suma de 1.102.821,83 dolari S.U.A.
Şi recunoaşterea părţilor a fost ignorată, ori aceasta menţionează expres „reeşalonarea scadenţelor (ratelor şi dobânzilor)".
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Interpretarea corectă a raporturilor dintre părţi este cea care porneşte de la voinţa reală a părţilor şi de la calificarea dată acreditivului în condiţiile lipsei de disponibil în contul pârâtei.
În principal, în situaţia în care contul pârâtei ar fi fost alimentat fluent, existând disponibil în acest cont, acreditivul rămânea un instrument de plată dar, în condiţiile în care nu a existat disponibil în cont, banca a avansat suma necesară plăţii datorate de pârâtă partenerului străin creditând-o pe pârâtă. Inexistenţa formei clasice a unui contract de credit nu împiedică operaţiunea a fi calificată drept creditare ştiut fiind că o bancă face astfel de operaţiuni curent. Creditarea atipică şi pe termen scurt, aşa cum se înfăţişează plata făcută de bancă în lipsa disponibilului în contul pârâtei este întrutotul recunoscută de pârâta beneficiară pe parcursul derulării litigiului şi prin plata făcută ulterior de aceasta către bancă a sumei, reprezentând contravaloarea utilajelor primite de pârâtă şi achitate de bancă.
Chiar dacă a achitat suma pârâta datora băncii plata acesteia imediat după ce banca plătise pentru ea tocmai pentru că lipsea un contract scris, în care să se fi stabilit scadenţa.
Ca orice obligaţie comercială de plată a unei sume de bani, în lipsa prevederii exprese a unui termen de plată, care este în favoarea debitorului conform art. 1024 C. civ., aceasta trebuie plătită imediat fiind exigibilă. De altfel banca a comunicat scadenţele rezultând din plăţile la extern.
Pentru neplata acestei sume se datorează daune interese sub forma dobânzilor, în temeiul art. 43 C. com. şi în mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea ca rămasă fără obiect.
Plata în întregime a creanţei este justificarea pentru respingerea doar a acestui capăt de cerere ca fiind fără obiect, pe când capătul de cerere privind plata dobânzilor până la data achitării este fondat şi trebuia admis.
De altfel, în subsidiar, pârâta recunoaşte că datorează aceste dobânzi şi ele au fost calculate de expertiză la nivelul ratei de scont a B.N.R., conform OG 9/2002, în valoare de 284.497.163,29 lei.
Faţă de datele la care a fost plătită datoria principală şi de raportarea la rata de scont a B.N.R. este corectă această variantă de calcul, din expertiza efectuată în cauză a Tribunalului Bucureşti.
Găsindu-se întemeiate motivele de recurs referitoare la obligaţia de plată a dobânzilor acesta urmează a fi admis şi se va modifica Decizia nr. 43 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că se va admite şi apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti. Se va admite, în parte, acţiunea reclamantei şi va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 284.497.163,29 lei, cu titlu de dobânzi.
Se va lua act că suma reprezentând creanţa a fost achitată şi se vor menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti.
Modifică Decizia nr. 43 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în sensul că admite şi apelul reclamantei declarat, împotriva sentinţei nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite, în parte, acţiunea reclamantei şi obligă pârâta la 284.497.163,29 lei dobânzi. Ia act că suma reprezentând creanţa a fost achitată. Menţine dispoziţiile din sentinţă referitoare la cheltuieli.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2667/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2672/2005. Comercial → |
|---|
