ICCJ. Decizia nr. 2731/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin Ordonanța nr. 129 din 27 ianuarie 2003 emisă de Tribunalul Satu Mare, s-a emis somație de plată pentru suma de 361.260 dolari S.U.A., reprezentând rest de plată din factura din 30 martie 1999, în valoare de 262.735 dolari S.U.A. și 98.525 dolari S.U.A. dobândă contractuală, la cererea creditoarei SC M.E. SA Belgia.
împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare debitoarea SC C.I. SRL Satu Mare, invocând că legea aplicabilă este legea belgiană și nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de somație de plată prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 5/2001, creanța fiind contestată, apărări pe care le-a făcut și la fond, încât cererea trebuia respinsă conform art. 335 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 38/ C din 18 noiembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ, acțiunea în anulare a fost respinsă, ca nefondată.
Cât privește respingerea cererii creditoarei întrucât are un caracter contencios, instanța a reținut că O.G. nr. 5/2001 reglementează, într-adevăr o procedură civilă, aplicându-se în mod corespunzător, însă dispozițiile art. 335 C. proc. civ., invocate în apărare, nu sunt aplicabile în speță deoarece doar dacă invocarea unor obiecțiuni neîntemeiate de către debitor ar fi de natură să schimbe caracterul necontencios al cererii fundamentată pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001 și să determine respingerea cererii, atunci O.G. nr. 5/2001 nu ar mai avea aplicabilitate deși ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 1 din acest act normativ.
în consecință, s-a avut în vedere că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 din Legea nr. 105/1992, conform cărora instanțele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres și legea română stabilește și dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material.
Prin contract, părțile nu au stabilit care lege procedurală să fie aplicabilă în caz de litigii, ci doar legea aplicabilă contractului și cum emiterea somației este o problemă de drept procedural, prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în legea română, respectiv dispozițiile O.G. nr. 5/2001.
Cât privește susținerea că dreptul la acțiune al creditoarei este prescris, rezultă că termenul de plată a fost stabilit la 15 noiembrie 1999 și a fost întrerupt prin recunoașterea debitului, la 17 noiembrie 2002, iar cererea de somație de plată a fost introdusă la 15 noiembrie 2002. Totodată, suma pretinsă este calculată conform contractului, debitoarea neprecizând în concret ce anume contestă încât, s-a concluzionat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale cererii, somația de plată fiind legal emisă.
împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs debitoarea invocând încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 5/2001, care fac trimitere potrivit art. 11, la dispozițiile art. 338 C. proc. civ., ceea ce califică procedura ca o procedură necontencioasă, încât instanța era obligată să dea eficiență dispozițiilor art. 335 C. proc. civ., potrivit cărora dacă cererea, prin obiecțiile ridicate de persoanele citate, prezintă caracter contencios, se va respinge.
Ori, atât la fond cât și în fața curții de apel s-a invocat problema legii aplicabile contractului, problemă ce face procedura să devină contencioasă, instanța dând o rezolvare greșită acesteia, în raport de dispozițiile art. 73, 745 _i 80 din Legea nr. 105/1992, după cum și apărările privind prescripția și dovezile ce pot fi cerute pe calea prevăzută de ordonanță.
în drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Astfel, cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) al Ordonanței, titlul creanței, în principiu, nu trebuie să fie unul contestat pentru a se emite somația de plată, ci însușit de părți sau considerat ca atare, într-un alt mod admis de lege, judecătorul citează părțile dar numai pentru explicații și lămuriri și pentru a stărui în rezolvarea amiabilă a cererii, potrivit art. 4 alin. (2).
Articolul 111alin. (2) din Ordonanță prevede că aceasta nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți și față de interpretarea dată art. 1 alin. (1), cererea nu ar urma să fie respinsă, atunci când debitorul contestă creanța prin formularea unor apărări pe fond sau contestă însuși înscrisul constatator al creanței, deoarece chiar dispoziția legală arată în ce constă însușirea înscrisului de către pârât. Anume, în principiu, în semnarea acestuia sau un alt mod admis de lege, deci, să nu mai necesite completarea cu alte mijloace de probă.
Această interpretare este dedusă și din interpretarea art. 10 alin. (2) al Ordonanței, care permite debitorului să invoce, prin intermediul contestației la executare împotriva titlului executoriu emis în cadrul acestei proceduri, apărări de fond, însă numai dacă nu a atacat ordonanța cu cerere în anulare. Deci, implicit, s-a admis posibilitatea formulării unor apărări de fond, nefiind astfel operante dispozițiile art. 335 C. proc. civ., decât dacă, în raport de susținerile părților, s-ar impune într-adevăr administrarea unor probatorii inadmisibile în procedura somației de plată, care are astfel, în ansamblul său, un caracter mixt necontencios și contencios.
Ori, invocarea excepției necompetenței materiale și a prescripției constituie aspecte asupra cărora instanța este chiar obligată să se pronunțe, din oficiu, după cum și cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii cu referire la obiectul acesteia.
Sub aceste aspecte, instanța a dat o rezolvare legală excepțiilor de necompetență materială prin raportare la art. 154 din Legea nr. 105/1992, litigiul fiind de competența instanței române, atât timp cât părțile au convenit în mod expres prin art. 11 din contract această posibilitate la alegerea vânzătorului, neputându-se astfel interpreta că părțile au supus contractul în întregime legii străine (adică, atât competența legislativă cât și cea jurisdicțională este străină).
Câr privește prescripția, rezultă că termenul a fost întrerupt conform actului de la dosar prin recunoașterea creanței, iar în privința obiectului somației, potrivit art. 1, acesta poate privi pe lângă creanța principală și eventualele dobânzi, majorări, penalități, precum și actualizarea conform ratei inflației, determinarea lor făcându-se pe baza clauzelor penale convenite prin contract fie, în lipsă, potrivit legii, ceea ce și instanța a avut în vedere atunci când a verificat obiecțiile legale din acest punct de vedere.
Referitor la calculul efectiv, așa cum a reținut și curtea de apel, debitoarea nu a precizat în concret care sunt obiecțiile sale, încât instanța, respingând acțiunea în anulare a pronunțat o hotărâre legală, în concordanță cu toate probele și apărările invocate asupra cărora s-a pronunțat, fără a denatura voința părților.
Găsind nefondat recursul, în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2767/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2294/2005. Comercial → |
|---|
