ICCJ. Decizia nr. 2784/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2784/2005
Dosar nr. 9970/2004
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Examinând recursurile declarate în cauză, constată următoarele:
La 17 octombrie 2002, SC C. SA s-a adresat Judecătoriei Caracal cu contestaţie la executarea deciziei civile nr. 1532 din 9 octombrie 2002 a secţiei comerciale a curţii de apel Craiova, în contradictoriu cu intimaţii SC S. SRL Slatina, în prezent reprezentată prin lichidatorul judiciar SC V.J.C. SRL.
La 4 octombrie 2002, D.D., formulează o cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu intimata de mai sus, cerând ca instanţa să o oblige să-şi ridice construcţiile edificate pe terenul al cărei proprietar devenise şi anume staţia de benzină şi popasul turistic, terenul fiind dat în folosinţă contestatoarei prin contract de comodat, El cere a fi considerată cererea sa şi ca o cererea de intervenţie în interes accesoriu, solicitând admiterea contestaţiei la executare.
La 4 noiembrie 2002, contestatoarea a depus o cerere completatoare la contestaţia la executare, prin care solicită obligarea intimatei să-i achite contravaloarea reparaţiilor, îmbunătăţirilor şi completarea dotărilor necesare funcţionării staţiei de carburanţi şi a popasului turistic din care s-a cerut pe cale de executare silită evacuarea sa, toate acestea ridicându-se la suma de aproximativ 75.000.000 lei, instituirea unui drept de retenţie asupra staţiei de carburanţi şi a popasului turistic până când intimata va achita contravaloarea lucrărilor de mai sus, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
SC S. SRL a formulat o întâmpinare, cerere reconvenţională, cerând a fi respinsă cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare şi obligarea acesteia, conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ., la plata sumei de 200.000.000 lei despăgubiri pentru întârzierea executării silite, constatând în lipsirea de profit ce ar fi fost obţinut, precum şi aplicarea unei amenzi pentru folosirea cu rea credinţă a căii contestaţiei la executare.
Soluţionând cererile cu care a fost investită, prin sentinţa civilă nr. 5584 pronunţată de Judecătoria Caracal la 21 noiembrie 2002, a fost disjunsă cererea completatoare şi a fost declinată competenţa soluţionării ei în favoarea secţiei comerciale a Tribunalului Olt.
Astfel investită, secţia comercială a Tribunalului Olt a dispus citarea SC C. SA în calitate de reclamantă, a SC S. SRL în calitate de pârât unu şi a D.G.F.P. Olt în calitate de pârât doi, iar la 12 martie 2003 a fost introdus în cauză şi pârâtul trei D.D.
Prin cerere reconvenţională, la 12 februarie 2003, D.G.F.P. Olt a cerut instanţei să oblige pe SC C. SA şi pe reprezentantul ei legal D.D., la plata către bugetul statului a sumei de 1.462.730.765 lei, din care 324.782.250 lei reprezintă contravaloarea chiriei contractual stabilită, iar 1.137.948.515 lei reprezintă contravaloarea construcţiilor staţiei de benzină, edificată cu bună credinţă pe terenul SC C. SA şi D.D.
Totodată, la 26 februarie 2003, tot pe cale de cerere reconvenţională, SC S. SRL, a cerut instanţei să oblige pe SC C. SA la plata sumei de 4.500 dolari S.U.A. ce reprezintă contravaloarea chiriei datorată pentru exploatarea staţiei de benzină în intervalul 15 iunie 2002, la zi.
Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Olt, prin sentinţa civilă nr. 1796 pronunţată la 20 octombrie 2003, a admis în parte acţiunea SC C. SA şi a obligat pârâta unu SC S. SRL la plata sumei de 214.266.262 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor imobiliare.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta unu SC S. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea reconvenţională a pârâtei doi D.G.F.P. Olt şi a fost obligată reclamanta la 324.782.250 lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorată pentru intervalul 19 iunie 2000 – 18 2002, iar pârâtul trei D.D. a fost obligat la 1.253.316.000 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor edificate.
SC S. SRL a fost obligată la plata sumei de 8.145.000 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că reclamanta a efectuat pretinsele îmbunătăţiri la imobilele închiriate, pentru a le face funcţionale, suma datorată fiind stabilită pe baza probelor administrate.
Cererea pârâtei unu este nejustificată întrucât contractul de închiriere, încheiat pentru un interval de 2 ani şi-a încetat efectele.
Datoria reclamantei către pârâta doi s-a stabilit pe baza obligaţiei pe care aceasta şi-a asumat-o de a achita creanţele bugetare ale pârâtei doi solidaritatea pârâtului trei neputând fi reţinută, el având calitatea de reprezentant al societăţii.
S-a mai reţinut că, întrucât D.D. este proprietarul terenului, revenindu-i prin accesiune imobiliară şi proprietatea construcţiilor edificate cu bună credinţă de SC S. SRL, acesta este purtătorul obligaţiei de a despăgubi pe creditorul ipotecar D.G.F.P. Olt cu suma de 1.253.316.000 lei.
Secţia comercială a Curţii de Apel Craiova, prin Decizia nr. 260 pronunţată la 7 iunie 2004, a anulat ca netimbrată cererea de suspendare a judecăţii formulată de SC S. SRL, a admis apelurile formulate de SC C. SA Caracal, D.D. şi SC S. SRL Slatina prin administratorul judiciar şi a schimbat sentinţa primei instanţe în sensul că a respins ca nefondată acţiunea SC C. SA, a admis cererea reconvenţională a SC S. SRL şi a menţinut soluţia de admitere a cererii reconvenţionale a D.G.F.P. Olt.
Instanţa de apel a obligat pe SC C. SA la 324.782.250 lei chirie către SC S. SRL şi pe D.D. la 1.253.316.000 lei către SC S. SRL, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii.
SC C. SA a fost obligată la 4.708.216 lei cheltuieli de judecată, iar D.D. la 18.030.660 lei cu acelaşi titlu, ambii către SC S. SRL.
Atât SC C. SA, cât şi SC S. SRL, au fost date în debit cu diferenţa de taxă de timbru, prima cu suma de 7.580.678 lei, iar cea de a doua cu 12.738.876 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că terenul concesionat către SC S. SRL, nu este identic cu cel pentru care D.D. a dobândit dreptul de proprietate, aşa încât, construcţiile edificate aflându-se pe terenul celui din urmă, SC S. SRL dobândeşte un drept de creanţă asupra acestora, ele intrând în proprietatea lui D.D. prin accesiune imobiliară, buna credinţă a constructorului fiind prezumată.
Ca urmare, în urma aplicării art. 494 alin. (3), teza II-a C. civ., D.D. este purtătorul obligaţiei de a despăgubi pe constructor.
Tot el este obligat să despăgubească pe SC C. SA pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor edificate pe terenul său şi a căror proprietate îi revine.
Întrucât, anterior constatării dreptului de proprietate a lui D.D., SC S. SRL a încheiat un contract de locaţiune cu SC C. SA, are dreptul să pretindă de la aceasta din urmă contravaloarea locaţiei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanta SC C. SA şi pârâţii D.G.F.P. Olt şi D.D.
Reclamanta critică hotărârea pentru următoarele motive:
1. Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la dreptul de retenţie solicitat a se institui prin cererea completatoare din 4 noiembrie 2002;
2. Instanţa de apel nu a acordat recurentei toate cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă, deşi a cerut acest lucru;
3. Deşi a dovedit efectuarea îmbunătăţirilor la imobil, greşit instanţa a respins cererea sa prin care a solicitat acordarea contravalorii acestora;
4. Greşit instanţa a admis cererea D.G.F.P. Olt de obligare a SC C. SA la plata chiriei, fără ca ea să fie parte în contractul de locaţiune şi pentru sume pentru care SC S. SRL nu a emis facturi, deşi era obligată să o facă;
5. Instanţa de apel a modificat greşit sentinţa obligându-l pe D.D. la contravaloarea construcţiilor fără ca acesta să facă o cerere în acest sens;
6. Decizia conţine motive contradictorii în raport de probele administrate, cererile formulate şi starea de fapt şi de drept privind proprietăţile, drepturile părţilor, întinderea acestor drepturi şi acordarea lor.
D.G.F.P. Olt critică hotărârea instanţei de apel pentru greşita obligare a lui D.D. către SC S. SRL la plata contravalorii imobilelor edificate întrucât:
1. SC S. SRL este constructor de bună credinţă, edificând construcţiile pe terenul care-i era concesionat de C.L.S. la data edificării acestora;
2. Asupra construcţiilor D.G.F.P. Olt are un drept real de ipotecă pentru o creanţă privilegiată, aşa încât D.D. trebuia să fie obligat către ea la despăgubiri, conform art. 1746 alin. (3) C. civ.;
3. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, D.D. ne cerând prin reconvenţională decât obligarea SC C. SA la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosinţa bunului, nu şi la constatarea intervenirii accesiunii imobiliare cu consecinţa despăgubirii constructorului de bună credinţă.
În fine, D.D. se foloseşte de aceleaşi motive formulate de reclamantă, recursul său fiind comun cu al acesteia.
Criticile sunt neîntemeiate.
În concepţia codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, admisibil conform art. 304 C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data pronunţării hotărârii recurate, numai pentru motivele de legalitate, expres şi limitativ prevăzute de acest text.
Aşa fiind motivele cu nr. 2-4 ale reclamantei şi implicit ale lui D.D., ţinând de temeinicia constatărilor instanţei în raport de probele administrate nu pot fi primite.
Cu privire la prima critică formulată de aceştia, se constată că nu este vorba de o omisiune a instanţei, acesta pronunţându-se implicit asupra instituirii dreptului de retenţie atâta vreme cât cererea faţă de care era accesoriu a fost respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, critica nu conferă hotărârii un caracter de nelegalitate câtă vreme ea are un caracter strict formalist.
Cu privire la cel de al cincilea motiv de recurs se constată că şi acesta este neîntemeiat, D.D. înregistrând la 4 octombrie 2002 o cerere de intervenţie în care propunea o anumită soluţie bazată pe aplicarea art. 494 C. civ.
Instanţa a apreciat însă că cererea lui D.D. se poate întemeia pe prevederile aliniatului doi din acelaşi text, consecinţă a aceluiaşi drept de accesiune invocat şi care conţine variante a aceluiaşi temei juridic.
Este suficientă indicarea temeiului juridic ce stă la baza cererii în justiţie, încadrarea în textele de lege adecvate, cu consecinţele juridice specifice acestora fiind opera judecătorului legal investit.
În fine, existenţa unor contradicţii faţă de probele administrate, cererile formulate şi starea de fapt şi de drept constituie o simplă afirmaţie fără a se invoca aspecte concrete care să formeze obiect al controlului judiciar.
Analiza de mai sus priveşte implicit criticile formulate de D.D., care sunt identice.
Criticile formulate de D.G.F.P. Olt sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Recurenta a formulat apel contra sentinţei pronunţată în cauză, iar instanţa de apel nu a modificat cu nimic soluţia primei instanţe în ce o priveşte.
Aşa fiind, ea nu poate formula în recurs critici neformulate pe calea de atac a apelului, câtă vreme soluţia nu s-a schimbat faţă de ea.
Aceasta cu atât mai mult cu cât ultima critică se referă la un aspect ce priveşte o altă parte şi în raport cu care nu dovedeşte un interes propriu.
În raport de cele mai sus arătate, recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul D.D.; reclamantul – pârât SC C. SA, pârâtul – reclamant D.G.F.P. Olt împotriva deciziei nr. 260 din 7 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2777/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2787/2005. Comercial → |
|---|
