ICCJ. Decizia nr. 2847/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2847/2005
Dosar nr. 10180/2004
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5188 din 26 noiembrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta B. SA, sucursala B., împotriva pârâtului A.I. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 18.791.174 lei, cu titlu de dobânzi calculate pentru perioada 1 mai 1996 – 28 februarie 1998, precum şi la cheltuieli de judecată, aferente pretenţiilor acordate. A anulat ca insuficient timbrată cererea reclamantei de majorare a pretenţiilor până la suma de 21.584.249 lei, dobânzi calculate pentru perioada 28 februarie 1998 – 15 octombrie 1998. De asemenea, a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a beneficiat de un împrumut în valoare de 12.000.000 lei şi pentru faptul că nu a achitat obligaţiile rezultate din credit a promovat o acţiune în justiţie, în urma căreia acesta a fost obligat la plata sumei de 16.601.834 lei credit, dobânzi şi penalităţi, calculate până la data de 30 aprilie 1996. Întrucât nici după această dată pârâtul nu a achitat suma, au fost calculate în continuare dobânzi, ce fac obiectul prezentei acţiuni. Se mai reţine că reclamanta nu a timbrat corespunzător cererea de majorare a pretenţiilor, astfel încât, va fi admisă doar în parte acţiunea acestuia. Totodată, s-a reţinut că faţă de refuzul pârâtului de a timbra cererea reconvenţională, se impune anularea acesteia ca netimbrată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1503 din 16 iunie 1999 a respins ca tardiv motivat apelul.
Împotriva acestei decizii, apelantul A.I. a formulat recurs, soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 5406 din 7 noiembrie 1999, în sensul respingerii.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, recurentul A.I. a formulat contestaţie în anulare, admisă de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 6803 din 21 noiembrie 2001, fiind anulată Decizia pronunţată în recurs. Procedând la rejudecarea recursului, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2608 din 10 aprilie 2002, a admis calea de atac declarată, a casat Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre soluţionarea apelului, apreciind că apelul a fost motivat în termenul legal.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat contestaţie în anulare reclamanta intimată SC B. SA, calea extraordinară de atac fiind respinsă de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2391 din 17 aprilie 2003.
Analizând apelul declarat în cauză de pârâtul A.I., Curtea reţine următoarele: în mod greşit a apreciat instanţa de fond că cererea reconvenţională trebuie timbrată la valoarea pretenţiilor solicitate de pârâtul apelant, aceasta având caracterul unei cereri în despăgubire civilă, ca urmare a unei fapte penale. În acest context se reţine că potrivit ordonanţei din 1 octombrie 1997 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fapta penală a fost săvârşită, sancţiunea ne mai putând fi aplicată ca urmare a intervenirii unei legi de graţiere; instanţa de judecată ne mai fiind sesizată, în aceste condiţii cu soluţionarea laturii penale a faptei învinuitei P.M., s-a creat posibilitatea pentru apelant de a sesiza instanţa civilă pentru soluţionarea laturii civile a faptei penale, acţiune ce este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997.
În considerarea celor reţinute, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a anulat în parte sentinţa atacată, procedând la analiza pe fond a cererii reconvenţionale.
Sub aspectul temeiniciei, Curtea a reţinut că pârâtul apelant a întemeiat cererea reconvenţională pe dispoziţiile art. 998 C. civ., text ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. În speţă nu sunt incidente dispoziţiile acestui articol, nefiind întrunite caracterele acestei răspunderi în sarcina intimatei. Astfel, nu se poate reţine că printr-o faptă proprie intimata a cauzat un prejudiciu apelantului ce ar putea fi reparat în acest mod. Împrejurarea că un angajat al intimatei a săvârşit, din culpă, o faptă penală, nu conduce la angajarea răspunderii intimatei în condiţiile art. 998 C. civ.
Pe de altă parte, se reţine că apelantul a angajat creditul de la intimată în anul 1995, la scurt timp încetând să mai achite ratele şi dobânzile aferente, fapt ce a determinat pe intimată să promoveze o acţiune în pretenţii, soluţionată definitiv şi irevocabil. Întrucât apelantul nu a achitat nici după acest moment debitul datorat, intimata a promovat o nouă acţiune (cea de faţă), solicitând obligarea în continuare a apelantului la plata dobânzii. Deci apelantul a încetat plata creditului angajat de mai mult timp neputând fi reţinută, nici sub acest aspect vreo culpă din partea intimatei pentru neachitarea de către apelant a debitului şi a dobânzilor la termenele contractuale. Se cuvine subliniat că nici după încasarea sumei, a cărei neplată a condus la sesizarea parchetului, apelantul nu a înţeles să achite debitul datorat intimatei.
În raport de aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 378 din 6 iulie 2004, a admis apelul declarat de apelantul A.I., în contradictoriu cu intimata B.G.C.P.B. SA, prin lichidator judiciar SC M.S.R. şi SC P.C.M.C. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 5188/1998 a Tribunalului Bucureşti.
A anulat în parte sentinţa atacată în sensul că, pe fond, a respins cererea reconvenţională formulată de A.I. ca neîntemeiată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimata a fost obligată să plătească apelantului 6.249.235 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs ambele părţi.
Reclamanta a criticat Decizia sub aspectul greşitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată către pârât, în condiţiile în care, pe fond cererea reconvenţională a acestuia a fost respinsă ca nefondată.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul înlăturării obligării băncii la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul formulat, pârâtul A.I., a criticat Decizia arătând că instanţa nu a manifestat rol activ, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., sub aspectul greşitei încadrări în drept a cererii acestuia.
Se mai arată că instanţa de fond, cât şi în cea de apel nu s-au pronunţat asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului care au fost solicitate în termen.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Reclamanta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.
Examinând Decizia prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de părţi, Înalta Curte constată că doar recursul formulat de reclamantă este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului, se reţine că SC B SA, sucursala B., a acordat un credit pârâtului A.I., în cuantum de 12.000.000 lei, părţile încheind contractul de credit din 11 iulie 1995.
Întrucât debitorul nu a respectat obligaţiile contractuale de restituire a creditului, banca l-a chemat în judecată pentru restituirea acestuia şi plata dobânzii, iar prin acţiunea care face obiectul dosarului s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzilor datorate, după ce printr-o hotărâre acesta a fost obligat la plata creditului care nu a fost restituit la termenele stabilite.
În mod corect, s-a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârât.
Astfel, în cauză nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a reclamantei, conform art. 998-999 C. civ., dar nici cea întemeiată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea comitentului pentru plata prepusului.
Între părţi s-a încheiat un contract de împrumut, iar întrucât pârâtul nu şi-a respectat clauzele contractuale, reclamanta l-a acţionat în judecată, temeiul juridic constituindu-l răspunderea contractuală.
Împrejurarea că un fost angajat al băncii a furnizat relaţii necorespunzătoare instanţei, necesare soluţionării unei cereri de executare silită prin poprire nu-l poate exonera pe debitor de executarea clauzelor contractuale directe pe care le avea cu banca.
În prezenta cauză, pârâtul a acţionat cu rea credinţă refuzând achitarea debitului datorat şi a dobânzii legale aferente la termenele scadente.
Mai mult decât atât, debitul care a format obiectul cauzei pentru care pârâtul solicitase înfiinţarea popririi în mâinile terţului poprit, reclamanta din prezenta cauză, a fost achitat încă din 21 mai 1997, astfel că apărarea pârâtului că a fost în „incapacitate" de plată nu poate fi primită, pârâtul neputând invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale.
Nu se poate reţine că instanţa de apel nu a manifestat rol activ, întrucât aceasta a analizat probele administrate în cauză, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, iar în sarcina reclamantei neputând reţine nici răspunderea contractuală şi nici cea delictuală.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici cea de a doua critică adusă deciziei cu privire la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, prin cererea depusă la dosar la data de 25 noiembrie 1998, pârâtul a solicitat administrarea probei cu acte şi interogatoriul reclamantei, cerere respinsă de prima instanţă.
Pe parcursul derulării prezentului proces (între anii 1998-2005), pârâtul a depus o serie de acte în apărarea sa şi în sprijinul cererii reconvenţionale, acte care au fost cerute de Curtea de Apel la soluţionarea cauzei.
Pârâtul nu a făcut dovada în faţa instanţei de recurs că administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, (probă pe care de altfel, nu a mai reiterat-o de-a lungul procesului) era hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei în sensul de a se fi creat posibilitatea pronunţării unei soluţii contrare celei date în cauză. În consecinţă, recursul formulat de pârât va fi respins ca nefondat.
Soluţia instanţei de apel este greşită sub aspectul greşitei obligări a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârât, în condiţiile în care cererea reconvenţională formulată de acesta a fost respinsă.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
În consecinţă, constatând că reclamanta nu a căzut în pretenţii, cererea reconvenţională a pârâtului fiind respinsă, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va modifica Decizia recurată în sensul că va înlătura dispoziţia privind obligarea acesteia la plata sumei de 6.249.235 lei, cheltuieli de judecată către pârât.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul recurentei reclamante B.G.C.P.B. SA, prin lichidator SC M.S.R. şi SC P.C.M.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 378 din 6 iulie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia recurată în sensul că înlătură obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.249.235 lei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2846/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2849/2005. Comercial → |
|---|
