ICCJ. Decizia nr. 2939/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2939/2005
Dosar nr. 168/2005
Şedinţa publică din 18 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 ianuarie 2001, reclamanta SC M. SA Câmpulung a chemat-o în judecată pe pârâta SC B.V. SRL Câmpulung şi a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 504 din 20 mai 1996, având ca obiect spaţiul comercial situat în Câmpulung şi a contractului de leasing imobiliar din 1 noiembrie 1999, având ca obiect acelaşi spaţiu şi evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în cauză, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 241/ C din 16 martie 2001, reţinând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 din HG nr. 450/1999, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Prin Decizia nr. 421/A/C din 25 iunie 2001, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal pentru a o judeca în primă instanţă, iar prin Decizia nr. 4377 din 13 noiembrie 2003, Înalta curte de casaţie şi justiţie, secţia comercială, a respins recursul declarat de pârâtă, împotriva deciziei mai sus menţionate, ca nefondat, menţinând competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Argeş.
Prin sentinţa comercială nr. 1081/ C din 13 septembrie 2004, Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat că în mod legal a fost încheiat contractul de leasing imobiliar, deoarece la data încheierii acestuia, exista în derulare contractul de închiriere încheiat între părţi, iar în ce priveşte preţul rezidual, neprevederea lui nu poate atrage nulitatea absolută a contractului de leasing care conţine valoarea totală a activului stabilită conform evaluării F.P.S.
Privind suprafaţa de 25 mp. s-a reţinut că nu a fost solicitată pentru a fi vândută sau închiriată, de asemenea şi că reclamanta şi-a invocat propria turpitudine şi, în sfârşit, că nu se poate reţine cauza ilicită a contractului şi nici cererea de evacuare nu este întemeiată.
Prin Decizia nr. 253/ A-C din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, obligând-o pe apelanta-reclamantă să-i plătească intimatei-pârâte suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contractul de închiriere din 26 mai 1996, încheiat între SC M. SA şi pârâtă, ca efect al novaţiei contractului nu este nul absolut, contractul de leasing imobiliar din 1 noiembrie 1996 încheiat conform dispoziţiilor art. 27 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi în baza contractului de închiriere nr. 504/1996 nu este nici el afectat de sancţiunea nulităţii absolute, neaplicându-se principiul, conform căruia nulitatea actului iniţial atrage nulitatea actului subsecvent şi nefiind nul contractul de leasing imobiliar, nu se impunea evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi pct. 7 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel şi, în fond, admiterea cererii de chemare în judecată, formulată iniţial de SC M. SA, devenită ulterior, prin fuziune SC R. SA, sucursala Câmpulung Muscel.
În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că respectivul contract de închiriere intervenit între părţi a fost încheiat prin fraudarea legii, cauza sa fiind una ilicită, deoarece nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 din HG nr. 140/1991, în conformitate cu care toate contractele de închiriere sau locaţie de gestiune, privind unităţile comerciale aflate în patrimoniul societăţilor comerciale de stat trebuia să fie încheiate urmare unei licitaţii, cerinţă ce, în cazul de faţă, nu a fost îndeplinită, contractul de închiriere fiind încheiat fără licitaţie, în urma unei cesiuni operate între un fost chiriaş al imobilului în cauză, SC V. SRL şi SC B.V. SRL.
Susţine, de asemenea că, neexistând un contract de închiriere valabil încheiat, contractul de leasing imobiliar este nul absolut la rândul său şi, ca atare, pârâta nu deţine în mod legitim imobilul şi se impune evacuarea acesteia din imobil.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, în speţă, considerentele reţinute de instanţa de apel cu privire la legalitatea operaţiunii de novaţie sunt străine pricinii, întrucât, în fapt, nu a avut loc o operaţiune de novaţie, ci o cesiune, după cum chiar părţile implicate în actul juridic au denumit-o.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Spaţiul comercial în discuţie, aparţinând SC M. SA a fost închiriat iniţial, către SC V. SRL, în baza contractului din 27 decembrie 1996, urmare unei licitaţii publice, consemnate în procesul verbal încheiat la 20 noiembrie 1992.
Pe parcursul derulării acestui contract, o parte din suprafaţa închiriată a fost cesionată spre închiriere cu aprobarea expresă a locatorului, respectiv a conducerii SC M. SA, proprietara spaţiului, către pârâta SC B.V. SRL, cu păstrarea condiţiilor iniţiale referitoare la durata contractului şi preţului chiriei, astfel cum fuseseră ele stabilite în urma licitaţiei din 20 noiembrie 1992.
Faţă de această situaţie, susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că prin contractul, încheiat prin cesionarea spaţiului de către chiriaşul iniţial s-ar fi fraudat legea, el având o cauză ilicită, este neîntemeiată şi va fi respinsă.
Astfel, din cele mai sus arătate, se constată că la data încheierii contractului, respectiv 20 mai 1996, dispoziţiile legale în vigoare, aplicabile nu conţineau nici o interdicţie privind schimbarea debitorului din contractul de închiriere încheiat în urma licitaţiei publice şi nici nu condiţionau dobândirea ulterioară a spaţiului prin cesiune, de o licitaţie directă.
Ca atare, ambele instanţei care s-au pronunţat în cauză corect au stabilit că nu se poate reţine în ce priveşte încheierea contractului, o cauză ilicită şi nici fraudarea legii, ci dimpotrivă, că, fiind valabil încheiat, cu respectarea dispoziţiilor legale şi stând la baza contractului de leasing imobiliar a atras implicit şi valabilitatea acestui contract.
În ce priveşte cea de-a doua critică referitoare la faptul că aspectele reţinute de instanţă cu privire la legalitatea operaţiunii de novaţie sunt străine pricinii, deoarece în speţă nu a avut loc o novaţie, ci o cesiune cum chiar părţile implicate au definit-o, se reţine că şi aceasta este neîntemeiată şi va fi, de asemenea respinsă.
În acest sens, se constată că aprecierea instanţei de apel că operaţiunea de preluare de către pârâtă a contractului iniţial de închiriere poate fi asimilată cu o novaţie prin schimbarea de debitor (delegaţie perfectă) a contractului de închiriere s-a făcut în contextul în care toate celelalte elemente ale contractului iniţial au rămas neschimbate şi, indiferent de denumirea operaţiei, esenţial este că ea nu este în dezacord cu dispoziţiile art. 1 din HG nr. 140/1991, având în vedere că iniţial închirierea spaţiului s-a făcut prin licitaţie publică, iar principalele clauze ale primului contract de închiriere au fost preluate întocmai în cel de-al doilea contract, printr-o operaţiune ce nu este contrară vreunei dispoziţii legale.
În consecinţă, neexistând nici un motiv de nelegalitate a deciziei curţii de apel, exprimat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., care să conducă la desfiinţarea acesteia, ea va fi menţinută, iar recursul declarat în cauză, de reclamantă, se va respinge, ca fiind nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă să-i plătească intimatei-pârâte SC B.V. SRL Câmpulung cheltuieli de judecată în sumă de 5.000.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA, sucursala Câmpulung Muscel, împotriva deciziei nr. 253/ A-C din 3 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC B.V. SRL Câmpulung suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 18 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2937/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2947/2005. Comercial → |
|---|
