ICCJ. Decizia nr. 3003/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3003/2005
Dosar nr. 10208/2004
Şedinţa publică din 19 mai 2005
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 august 2003, reclamantul I.P.P., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în contradictoriu cu pârâta SC L.C. SRL rezoluţiunea contractului, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.677 euro, contravaloarea materialelor de construcţii achitate şi nelivrate la termen, precum şi a sumei de 8.703 euro, reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioadele 24 decembrie 2002 - 12 februarie 2003 şi 13 februarie 2003 – 1 august 2003, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, se reţine că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare de materiale de construcţii şi deşi reclamanta a achitat avansul stabilit în contract, pârâta nu şi a invocat obligaţia de livrare a materialelor.
Prin sentinţa civilă nr. 879 din 22 martie 2004, Tribunalul Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului şi l-a obligat să plătească 19.402.000 lei, cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că între părţi s-a încheiat contractul din 15 septembrie 2000, privind vânzarea – cumpărarea de produse de construcţie care erau livrate pe măsura achitării bunurilor.
Conform înţelegerii părţilor, materialele de construcţie au fost lăsate în custodia pârâtei (proces – verbal de custodie din 11 ianuarie 2001) înţelegere care reprezintă în fapt un contract de depozit.
Acţiunea bunurilor de către pârâtă, după momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra lor, s-a realizat în baza procesului – verbal de custodie.
S-a mai reţinut că nu se poate dispune rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, contractul de vânzare – cumpărare fiind executat.
Împotriva acestei sentinţe cu formulat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 411 din 14 iulie 2004, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul formulat de pârâta SC L.C. SRL, împotriva sentinţei civile 879/2004 a Tribunalului Cluj pe care a modificat-o în sensul că a obligat reclamanta să plătească şi suma de 19.402.000 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Apelul formulat de reclamantul I.P.P. Cluj, împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins, ca nefondat.
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 40.723.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă următoarele:
Reclamantul trebuia să îşi onoreze propria obligaţie contractuală şi să solicite predarea materialelor pentru care a achitat avansul. Părţile au convenit ca predarea efectivă să se efectueze la solicitarea reclamantei, care aştepta eliberarea autorizaţiei de construire, sens în care s-a încheiat procesul – verbal de custodie.
Reclamantul a invocat caracterul fictiv al procesului verbal, precum şi modificarea mutuală a contractului, însă nu a făcut dovada acestor împrejurări.
Prin procesul verbal de custodie se atestă punerea la dispoziţie a reclamantei a unei cantităţi de materiale de construcţie în valoare de 399.999.985 lei, bunuri care sau păstrat la furnizor de către reclamantă.
Pârâta şi-a onorat în integralitate obligaţiile asumate, astfel că nu se poate reţine în sarcina acesteia vreo culpă în executarea contractului.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a acordat în integralitate cheltuielile de judecată, respectiv onorariul apărătorului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamantul.
Prin motivele de recurs se critică hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte:
Procesul verbal de custodie nu este real, lucru dovedit prin procesul – verbale contravenţie al G.F. Cluj, raportul de expertiză contabilă judiciară, cu privire la care instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Se mai susţine că primele livrări făcute în baza avansului plătit la 15 septembrie 2000 s-au făcut după o perioadă de 29 luni de la data achitării avansului.
Se susţine ca pârâta să restituie contravaloarea avansului neacoperit prin livrări, în cuantum de 8.255,02 euro şi penalităţi de întârziere la livrare de 8.079,43 euro. A solicitat şi cheltuieli de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, şi obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, Decizia instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Astfel, la data de 15 septembrie 2000 părţile au încheiat contractul comercial, prin care pârâta s-a obligat să livreze reclamantei materialele de construcţii în valoare de 109.675 mărci germane + T.V.A.
În baza acestui contract, reclamanta a virat în contul pârâtei 32.903 mărci germane + T.V.A., echivalentul în lei a 408.960.000 lei la cursul B.N.R. din ziua de 15 septembrie 2000, reprezentând avans de 30 % din valoarea integrală a contractului.
Prin contract s-a stabilit că diferenţa de preţ, pentru materialele de construcţii comandate şi livrate, se va plăti conform graficului stabilit, în 48 de ore de la data recepţionării, plata efectuându-se în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
De asemenea s-a prevăzut că în caz de nerespectare a termenului de livrare, furnizorul va datora penalităţi de întârziere.
Totodată, cocontractanţii au stabilit ca în cazul în care beneficiarul ar renunţa la cumpărarea produselor, sume achitate nu se va restitui, urmând a constitui contravaloarea cheltuielilor de transport şi daune morale.
La data de 11 ianuarie 2001 între părţi se încheie un proces verbal de custodie, în care se inserează că reclamantul, din lipsa spaţiului, lasă în custodia pârâtei materialele de construcţie achiziţionate, conform contractului pentru care s-a plătit avans conform facturii din 19 septembrie 2000, în valoare de 408.960.000 lei, achitate cu O.P. 92 din 15 septembrie 2000, până la începerea lucrărilor de amenajări în str. Mesenilor.
S-a mai prevăzut că bunurile proprietatea reclamantei rămân în paza pârâtei, care nu au drept de dispoziţie asupra acestora.
Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă neîndoielnic, că între părţi s-au încheiat două contracte: unul de vânzare – cumpărare şi unul de depozit privind materialele care au făcut obiectul primei convenţii.
Apărările reclamantului în sensul că cel de al doilea contract, de depozit, este fictiv au fost corect înlăturate atât de instanţa de fond, cât şi cea de apel atât în raport de înscrisul care dovedeşte existenţa acestuia, cât şi din procesul verbal de constatare a contravenţiilor întocmit de G.F., cât şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Înalta Curte constată că în realitate s-a încheiat un veritabil contract de depozit între părţi, chiar dacă acesta este denumit de părţi „proces – verbal de custodie".
Astfel potrivit art. 1591 C. civ., în baza contractului de depozit o persoană, deponent sau depunător, încredinţează un bun altei persoane, depozitar, care se obligă, cu sau fără plată, să-l păstreze şi să-l restituie la termenul stipulat sau la cerere.
Scopul urmărit de părţi, în cauză, a fost păstrarea şi conservarea materialelor de construcţii, proprietatea reclamantului – deponent, de către pârâta depozitară.
Prin înscrisul intitulat „proces – verbal" s-au prevăzut obligaţiile depozitarului, respectiv: să se îngrijească de paza bunurilor pe care le-a primit spre păstrare cu aceeaşi grijă ca un adevărat proprietar, obligaţie de a nu folosi şi de a nu o înstrăina materialele.
De asemenea, părţile au prevăzut şi obligaţia de restituire şi momentul restituirii, respectiv începerea lucrărilor de amenajare la imobilul unde este sediul reclamantului.
Dovada contractului este făcută cu înscrisul menţionat, forma scrisă fiind cerută de lege ad probationem.
În plus, contractul de depozit este dovedit şi de procesul – verbal de constare a contravenţiei de către G.F., cât şi de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.
De asemenea, prin acest contract s-a dovedit că materialele de construcţie au fost livrate reclamantului, însă au rămas conform înţelegerii părţilor, în „custodia" pârâtei, predarea efectivă urmând a se face la solicitarea recurentei.
Înalta Curte constată că intimata – pârâtă şi-a îndeplinit în integralitate obligaţiile asumate prin contractul de vânzare – cumpărare prin procesul – verbal se atestă punerea la dispoziţia reclamantului a unei cantităţi de materiale, bunuri sare s-au păstrat la furnizor, după cum s-a menţionat anterior.
De altfel, livrarea materialelor urma să se facă solicitarea reclamantului, ceea ce s-a întâmplat odată cu notificarea din 19 decembrie 2002.
Ori, reclamantul nu poate invoca propria culpă, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de livrare la termenul stabilit prin primul contract s-a datorat tocmai reclamantului care a lăsat bunurile în păstrarea pârâtei.
În raport de aceste considerente, se constată că nu se impune nici obligarea pârâtei la plata sumei de 8.255 euro, reprezentând contravaloare devalorizării monedei naţionale în perioada 15 septembrie 2000 – februarie 2003, întrucât contractul de vânzare – cumpărare s-a încheiat la momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor, respectiv septembrie 2000, moment din care reclamanta a devenit şi proprietara materialelor de construcţii, iar împrejurarea că livrarea acestora s-a efectuat în februarie 2003 s-a datorat intervenirii celui de al doilea contract între părţi, respectiv cel de depozit.
În consecinţă, constatând că recursul formulat este nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
Înalta Curte urmează să respingă cererea intimatei – pârâte privind obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată, chiar dacă acesta din urmă a căzut în pretenţii.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a apreciat că intimata nu a făcut dovada acestor pretenţii, în condiţiile în care la dosarul cauzei a depus doar copii făcute după metoda xerox a două chitanţe privind onorariul de avocat şi nu şi originalele acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul I.P.P. Cluj – Napoca, împotriva deciziei nr. 411 din 14 iulie 2004, a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3002/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3004/2005. Comercial → |
|---|
