ICCJ. Decizia nr. 3056/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 234 din 5 martie 2001, a admis acțiunea reclamantei SC C. SA Târgoviște și a obligat pârâta, SC D.S. SRL Craiova la plata sumei de 183.239.937 lei, reprezentând TVA aferent produselor livrate, cu 11.024.597 lei, cheltuieli de judecată.
Apelul pârâtei împotriva sentinței menționate a fost respins de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 664 din 26 iunie 2001.
Criticile apelantei pârâte, în sensul că nu este plătitoare de TVA, întrucât livrările privesc operațiuni barter, adică import de energie electrică din Iugoslavia pe care a livrat-o pârâtei, aceasta livrând, la rândul ei, oțel beton destinat exportului, au fost respinse.
Instanța de apel a reținut că și în cazul acestor livrări se datorează TVA, conform art. 7.7 din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 3/1992.
împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs invocând excepția necompetenței materiale a instanței de drept comun, față de clauza compromisorie prevăzută de părți în contract, în sensul soluționării litigiilor de către Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Recurenta a formulat critici și pe fondul cauzei.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1693 din 13 mai 2004, a respins excepția de necompetență materială și a respins recursul ca nefondat.
împotriva acestei ultime decizii, pârâta a declarat contestație în anulare în temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ., susținând că s-au încălcat dispozițiile de ordine publică privind competența.
Susține că, reclamanta, anexă la acțiune, nu a depus contractul de livrare de mărfuri, în care la art. 13 s-a prevăzut clauza compromisorie în sensul soluționării eventualelor litigii de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Ca urmare, în lipsa contractului, nu a avut cunoștință de existența clauzei compromisorii, decât în faza recursului. Soluția instanței de recurs de respingere a excepției de necompetență este criticabilă, întrucât soluționarea în fond și apel s-a făcut de instanțele de drept comun necompetente.
Contestația în anulare este de respins, nefiind aplicabil art. 317 pct. 2 C. proc. civ.
în adevăr, prin contractul nr. 2/1994, art. 13 părțile au prevăzut clauza compromisorie ca, orice neînțelegere decurgând din executarea contractului, ori în legătură cu acesta să se rezolve pe cale amiabilă, în caz contrar, urmând a se apela la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Potrivit art. 3433alin. (1) C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
în ce privește verificarea competenței de către instanța de drept comun, art. 3433alin. (1) C. proc. civ., prevede că această verificare intervine în cazul în care una din părți invocă existența convenției arbitrale.
Iar alin. (2) al articolului sus menționat prevede că "instanța va reține spre soluționare procesul dacă:
a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală".
Este exact situația în speță, întrucât pârâtul la fond și nici în apel, nu a invocat existența convenției arbitrale, astfel că excepția de necompetență invocată în recurs, întemeiat a fost respinsă, soluționarea cauzei prin pronunțarea unor hotărâri definitive, făcându-se întemeiat de instanțele de drept comun.
Recurenta pârâtă, parte în contract nu poate invoca culpa reclamantei de a nu fi depus contractul anexă la acțiune, pentru a lua cunoștință de clauza compromisorie, întrucât trebuia să cunoască cuprinsul contractului și clauza compromisorie.
Contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3026/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2897/2005. Comercial → |
|---|
