ICCJ. Decizia nr. 3195/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La 17 februarie 2000, reclamantul municipiul BUCUREȘTI a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.A.T.I. SRL București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 28.479 dolari S.U.A., cotă de aport restantă și de 144.648,30 dolari S.U.A. penalități de întârziere, constatarea rezilierii contractului nr. 39 din 16 februarie 1994 și evacuarea pârâtei din spațiul ce a făcut obiectul convenției.
Prin sentința comercială nr. 8366 din 18 iunie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiate, cererea principală și cererea conexă formulate de reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta nu are evidențe clare, că s-a aprobat rezilierea contractului de asociere începând cu 1 februarie 2000 și probele nu relevă că s-a respectat dispoziția de reziliere de către reclamantă, nu s-au luat măsuri față de lucrările la metrou de doi ani începând cu anul 1997, care au tulburat folosința spațiului de către pârâtă, care a invocat excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă pentru acest motiv, iar raportul de expertiză tehnică relevă că pârâta nu este debitoare față de reclamantă, ci, dimpotrivă, a plătit și sume în plus.
Prin decizia comercială nr. 571 din 26 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe.
în motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut în esență că, începând cu data de 1 februarie 2000, potrivit Dispoziției Primarului General nr. 652 s-a dispus rezilierea contractului de asociere nr. 39/1994 încheiat cu intimata, reziliere ce s-a realizat pe cale administrativă, apelanta având la îndemână măsurile legale pentru evacuarea intimatei din spațiu fără a se limita la somațiile transmise, or, probele nu relevă că a întreprins asemenea măsuri, intimata rămânând în posesia spațiului.
A mai reținut, de asemenea, și că probele administrate de instanța de fond nu confirmă pretențiile reclamantei și că dacă aceasta se considera prejudiciată, pentru dovedirea pretențiilor sale, avea posibilitatea ca în apel, cale devolutivă de atac, să fi propus probe noi, existând posibilitatea efectuării unei noi expertize, dar apelanta nu a solicitat completarea probatoriului.
Pe de altă parte, s-a mai reținut, că pretențiile, ca și perioadele invocate s-au modificat, urmare conexării dosarului nr. 22007/2002 la dosarul nr. 2574/2003, aspect ce ar fi impus administrarea de probe concludente în dovedirea pretențiilor și, totodată, probele nu relevă în mod concret de ce pe aceleași perioade, 1 februarie 2000-31 decembrie 2001, se cer și penalități și majorări de întârziere.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 3041 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul arată astfel că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel faptul că prin Dispoziția Primarului General nr. 652, de reziliere a contractului, se putea proceda la evacuarea societății pârâte din spațiu, deoarece din conținutul acestui act administrativ reiese fără echivoc că dispozițiile pe care le cuprinde trebuie coroborate cu prevederile contractuale și atât timp cât evacuarea nu a fost înscrisă și dispusă prin însăși Dispoziția nr. 652/2000, partea neîndreptățită nu avea la îndemână decât acțiunea în justiție.
Concluzionând, susține că pentru nepreluarea spațiului nu se face culpabilă municipalitatea, ci, din contră, intimata, care nu și-a respectat obligațiile asumate, deși avea cunoștință că nu mai deține un titlu valabil pentru utilizarea spațiului.
Referitor la reținerea instanței de apel că probele nu relevă în mod concret de ce pe aceleași perioade (1 februarie 2000 - 31 octombrie 2003) se cer și penalități și majorări de întârziere, recurentul susține că rezultă în mod clar nelămurirea instanței în ce privește obiectul dedus judecății, deși acesta l-a constituit recuperarea unor debite, din care două principale (cota minimă de profit și contravaloarea lipsei de folosință a spațiului) care au fost calculate pentru perioade diferite și două capete de cerere accesorii (penalități de întârziere aferente cotei minime de profit și majorări de întârziere aferente lipsei de folosință a spațiului) care prin actualizare, au ajuns să coincidă pentru o parte din perioadele în raport de care sunt determinate.
Totuși, în situația în care instanța era nelămurită, în opinia recurentului, trebuia să ordone completarea probatoriului și nu să respingă apelul, cum greșit a procedat.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată următoarele:
într-adevăr, instanța de apel reține în considerentele deciziei pronunțate, printre altele, că probele administrate nu confirmă pretențiile reclamantului, dar că acesta a avut posibilitatea să propună noi probe, inclusiv efectuarea unei noi expertize, posibilitate de care nu a uzitat, înțelegând să-și dovedească pretențiile cu probele deja administrate, fără să ceară suplimentarea lor.
Reține, de asemenea, și că multiplele modificări făcute de apelantul-reclamant asupra pretențiilor formulate și a perioadelor pe care sunt calculate ar fi impus administrarea de probe concludente în dovedirea lor, dar consideră că în temeiul respectării principiului disponibilității, întrucât apelantul a învederat că nu are alte probe de solicitat, nu se justifică aprofundarea probatoriului administrat.
Instanța de control judiciar reține că tocmai datorită unei astfel de abordări, instanța de apel nu a lămurit pe deplin toate aspectele, pe care le presupunea o judicioasă soluționare a cauzei.
Or, în speță, este evident că nu s-a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., atât timp cât instanța a soluționat apelul, confirmând soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, ca nedovedită, fără a uza de prerogativele sale legale de a ordona orice probă o considera necesară, utilă și pertinentă pentru lămurirea sa și pronunțarea unei soluții temeinice și legale.
în consecință, s-a impus admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului, ocazie cu care au fost examinate și celelalte critici exprimate în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3217/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3230/2005. Comercial → |
|---|
