ICCJ. Decizia nr. 3285/2005. Comercial

Prin cererea înregistrată sub nr. 66 din 8 mai 2002, pe rolul Judecătoriei sector 5 București, C.C.B.P.I., a solicitat instanței să dispună intrarea în lichidare în conformitate cu prevederile art. 262 O.U.G. 97/2000 și să numească lichidator.

în motivarea cererii s-a arătat că, în temeiul Legii 109/1996 privind organizarea și funcționarea C.C.C.C. s-a înființat B.P.I.; că potrivit dispozițiilor O.U.G. 97/2000, a solicitat avizarea prealabilă în vederea afilierii la C.C.C.P., orice hot. 20 din 11 mai 2001, B.N.R. respingând cererea. Hotărârea a fost menținută prin respingerea contestației formulată în temeiul art. 202 din O.U.G. 97/2000 și prin decizia nr. 939/2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Prin încheierea de la 20 mai 2000, pronunțată de către Judecătoria sectorului 5, a fost admisă cererea; s-a constatat dizolvată și intrată în lichidare petenta prin efectul dispozițiilor O.U.G. 97/2000, aprobată prin Legea 200/2000. S-a numit lichidator M.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 262 O.U.G. 97/2000, potrivit cărora organizațiile cooperației de credit care nu au obținut autorizația de funcționare sau au fost respinse în oricare dintre etapele procesului de autorizare, se dizolvă prin efectul legii și intră în lichidare.

Au fost reținute și dispozițiile art. 174 din Legea 109/1996, privind desemnarea lichidatorilor de către A.G.O. sau de către instanță.

Prin decizia civilă nr. 57/2002, Tribunalul București a respins apelul formulat de apelanta SC L.C. SRL, reținându-se că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii 64/1995 și ale Legii 83/1998 în dispozițiile speciale privind dizolvarea de drept a cooperației de credit în situația în care activitatea sa nu este avizată favorabil de către organele abilitate, respectiv B.N.R.

Prin cererea înregistrată sub nr. 6/2003, pe rolul Judecătoriei sector 5 București, lichidatorul M.C. a solicitat instanței stabilirea onorariului ce i se cuvine, în temeiul art. 175 din Legea 109/1996 și art. 228 din O.U.G. 97/2000.

Prin sentința civilă nr. 2 din 17 februarie 2003, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că în ceea ce privește competența de soluționare a cererii legiuitorul nu dispune prin normă specială, fiind aplicabile normele de drept comun, respectiv cap. 3 din Legea 200/2000, privind intervenția instanței în cursul procesului de lichidare, dispozițiile stabilesc plenitudinea de competență a tribunalului în raza căruia își are sediul organizația cooperația de credit.

Prin sentința comercială 5053 din 11 aprilie 2003, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare, a constatat conflict negativ de competență și a înaintat Curții de Apel București cauza.

Pentru a hotărî astfel, instanța a socotit cererea ca fiind accesorie, cererii privind dizolvarea și lichidarea societății de credit și potrivit art. 17 C. proc. civ., competența de soluționare a pricinii revine instanței competente să soluționeze cererea principală, iar potrivit Legii 109/1996 aceasta este Judecătoria.

Prin sentința comercială nr. 111 din 27 august 2003, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

S-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 174 din Legea 109/1996, întrucât modificările aduse legii prin O.U.G. 97/2000, privind aprobarea constituirii și înființării societăților de credit nu sunt incidente. Prin art. 262 din O.U.G. 97/2000, aprobată de Legea 200/2002, s-a dispus cu privire la dizolvarea societăților de credit ce nu au obținut autorizarea legiuitorul făcând trimitere la dispozițiile Legii 109/1996, dispozițiile ce reglementează inclusiv competența materială de soluționare a cererilor referitoare la lichidare.

După stabilirea competenței, prin încheierea de la 27 octombrie 2003, Judecătoria sectorului 5 București a stabilit un onorariu de 8.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că Legea 109/1996 nu cuprinde prevederi referitoare la cuantumul onorariului lichidatorului și nici cu privire la criteriile de stabilire ale acestuia, apreciind că pentru activitatea desfășurată se cuvine o retribuție similară celei acordate administratorului.

împotriva acestei hotărâri a formulat apel petentul M.C., criticând soluția instanței pentru netemeinicie, onorariul acordat fiind inferior celui solicitat, care, prin decizia comercială nr. 15 din 2 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat.

împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs petentul M.C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Instanța a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a Curții de Apel București de a soluționa pricina ca apel, în raport de dispozițiile art. 2821C. proc. civ., potrivit cărora "nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală, privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei, inclusiv, atât în materie civilă cât și în materie comercială ..".

în speță, cauza a fost judecată în primă instanță de Judecătoria sectorului 5 București și având în vedere dispozițiile legale sus-menționate, se constată că hotărârea pronunțată nu era supusă apelului, ci recursului.

în conformitate cu dispozițiile art. 299 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 195/2004, competența de soluționare a recursului pârâtei revine Tribunalului București, ca instanță imediată superioară Judecătoriei sectorului 5 București.

în consecință, s-a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, s-a casat decizia atacată și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru soluționarea recursului declarat de petentul M.C., împotriva sentinței instanței de fond.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3285/2005. Comercial