ICCJ. Decizia nr. 520/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 4574/ COM din 4 noiembrie 2003 la Tribunalul Dolj, reclamanta SC A.C. SRL Craiova a chemat în judecată pe pârâta SC C.G. SA, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, aceasta să fie obligată la plata sumei de 1.964.936.062 lei, reprezentând penalități de întârziere rezultate din obligații contractuale, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, s-a arătat că între părți s-a încheiat contractul din 26 ianuarie 2000 și, ca urmare, reclamanta a executat către pârâtă anumite prestații pentru care aceasta avea obligația de plată a contravalorii lor într-un anumit termen de la emiterea facturilor lunare.
Cum pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală, aceasta datorează penalități de întârziere potrivit clauzelor contractuale, respectiv art. 7.14 din contract.
La data de 24 ianuarie 2003, pârâta a invocat excepția prescrierii dreptului reclamantei de a cere penalitățile, excepție care a fost pusă în discuția părților și a fost respinsă ca neîntemeiată de către instanța de fond în ședința din 6 februarie 2003, reținându-se faptul că dispozițiile art. 93.1 și art. 93.3 din R.T.C.F. nu sunt incidente în cauză, contractul încheiat între părți fiind un contract comercial și nu unul de transport.
în cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, din concluziile raportului de expertiză rezultând că pârâta datorează reclamantei suma de 2.974.158.187 lei.
După efectuarea expertizei și răspunsul la obiecții, reclamanta și-a precizat acțiunea la valoarea din raportul de expertiză, timbrând în mod corespunzător.
Prin sentința nr. 6440 din 25 noiembrie 2003, a fost admisă acțiunea precizată, formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.974.158.187 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se faptul că pârâta nu a respectat clauzele contractuale, neplătind la timp contravaloarea facturilor și datorând, astfel, penalități de întârziere în cuantumul la care a fost obligată.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta apelantă SC C.G. SA, criticând-o pentru următoarele motive:
- în mod greșit, Tribunalul Dolj a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei, arătând că părțile, prin voința lor, au prevăzut în contractul nr. 969 din 26 ianuarie 2000 o clauză la art. 2, că respectivul contract se supune dispozițiilor R.T.C.F., aprobat prin O.G. nr. 41/1997 și care prevede la art. 93.1 că termenul de prescriere a acțiunilor ce izvorăsc din contractele de transport este de un an de la data plății ori, în cauza de față, a trecut mai mult de un an de la data când trebuia efectuată plata, acțiunea fiind prescrisă.
Apelanta apreciază că acest act normativ derogă de la dispozițiile dreptului comun și anume de la prevederile decretului nr. 167/1958, arătând totodată că, potrivit jurisprudenței, cărăuși nu se numesc numai persoanele care își iau însărcinarea, într-un mod oarecare, să transporte o marfă, ci și aceia care fac ca o marfă să fie transportată, concluzionând că, de fapt, contractul nr. 969 din 26 ianuarie 2000 este un contract de transport.
- a fost invocată și excepția prematurității introducerii cererii, având în vedere că reclamanta nu a respectat prevederile art. 7201C. proc. civ., în sensul că nu s-a respectat termenul de 15 zile de la data primirii actelor și până la data convocării, acest termen fiind de doar 10 zile.
- sentința atacată a fost criticată și pe fond, arătându-se că, în mod greșit, expertul a calculat penalități de întârziere la facturi care nu sunt de regularizare și nu puteau fi penalizate.
Mai mult, se apreciază de către apelantă că reclamanta nu a făcut dovada datei la care a fost transmisă pârâtei factura care nu a fost plătită.
Apelanta exemplifică cu unele facturi cum ar fi factura din 14 septembrie 2000, precum și cu facturile din 4 decembrie 2000, din 5 decembrie 2000 și din 15 decembrie 2000.
Se consideră, de asemenea, că în mod eronat s-a reținut că s-ar fi făcut dovada faptului că reclamanta ar fi transmis pe fax facturile respective pe motiv că pârâta a efectuat plăți în contul acelor facturi. Apreciind că, de fapt, reclamanta nu a făcut dovada transmiterii prin fax a facturilor și, astfel, nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv prevederile art. 7.12 alin. (4) din contract.
La data de 20 aprilie 2004, reclamanta intimată SC A.C. SRL Craiova a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.
La termenul din 1 iunie 2004, apelanta a depus un răspuns la întâmpinarea intimatei.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia 248 din 1 iunie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC C.G. SA, împotriva sentinței nr. 6440/2003 a Tribunalului Dolj, în contradictoriu cu reclamanta SC A.C. SRL.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:
Contractul încheiat între părți nu este un contract de transport, ci are ca obiect executarea unor prestații de către reclamantă în favoarea pârâtei, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 945 C. com. și art. 3 din decretul nr. 167/1966, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani.
Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7201C. proc. civ., astfel că excepția prematurității acțiunii nu este fondată, excepție care de altfel a fost invocată abia în apel.
Nici cel de al treilea motiv de apel, referitor la fondul cauzei, nu a fost întemeiat având în vedere că în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate, care a concluzionat că pârâta datorează reclamantei suma la care a fost obligată prin sentința atacată, penalitățile fiind calculate în conformitate cu art. 7.14 din contractul încheiat între părți, respectiv numai cu privire la facturile de regularizare.
De asemenea, se reține că reclamanta a făcut dovada că a transmis facturile menționate de apelantă prin fax, proba în acest sens fiind chiar împrejurarea că pârâta a achitat facturile respective.
împotriva deciziei nr. 248/2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova și a sentinței nr. 6440/2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, a formulat recurs pârâta SC C.G. SA, criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea hotărârilor menționate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantă.
în drept, pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivele de recurs invocate de recurentă sunt următoarele:
1. instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 107 C. proc. civ., motiv pentru care se invocă excepția nulității sentinței, în raport de faptul că la termenul din 11 noiembrie 2003, instanța a trecut la dezbateri, fără a mai acorda părților posibilitatea de a formula cereri, amânând pronunțarea cauzei la 18 noiembrie 2003;
2. Invocarea excepției prematurității introducerii acțiunii, având în vedere că reclamanta nu a respectat prevederile art. 7201C. proc. civ., respectiv nu s-a respectat termenul de convocare la conciliere, respectiv 15 zile;
3. excepția prescrierii dreptului la acțiune, în raport de faptul că părțile, prin voința lor, în contractul încheiat, au prevăzut o clauză din care rezultă că acest contract este de transport, fiind supus R.T.C.F., împrejurare în raport de care dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris într-un termen de un an, de la data plății (termen care derogă de la dispozițiile dreptului comun în materia prescripției, decretul nr. 167/1958). Din interpretarea clauzelor contractului, rezultă că intimata-reclamantă avea calitate de cărăuș.
4. Instanța de apel a respins greșit cererea recurentei privind efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate, motivat de faptul că la instanța de fond nu a solicitat efectuarea unei contraexpertize, iar prin motivele de apel nu a solicitat proba cu o nouă expertiză.
5. Greșit a reținut instanța de apel că s-a făcut dovada transmiterii prin fax a facturilor, pe care recurenta le-ar fi și plătit, precum și faptul că s-au calculat penalități de întârziere numai la facturile de regularizare, având în vedere că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu rezultă aceste fapte.
Nefăcându-se dovada transmiterii prin fax a facturilor nu se poate face nici dovada datei scadenței, iar reclamanta nu este îndreptățită la majorări de întârziere.
6. Din dosar lipsește dovada înscrisului din care să rezulte termenul de la care se calculează penalitățile de întârziere, iar mai mult decât atât s-au calculat penalități de întârziere și asupra unor facturi care nu sunt de regularizare.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de pârâtă, înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat.
Din motivele de recurs expuse, rezultă că pârâta critică atât sentința Tribunalului Dolj, cât și decizia Curții de Apel Craiova.
Potrivit art. 299 C. proc. civ., pot face obiect al recursului, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel.
Art. 304 C. proc. civ., enumeră motivele de recurs, subliniind caracterul nondevolutiv al acestei căi extraordinare, care are ca scop esențial controlul legalității.
Din textele de lege enunțate rezultă că recursul, în cazul din speță, trebuie să se refere la decizia pronunțată în apel.
Curtea constată că decizia pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, excepțiile invocate de recurentă fiind nefondate, ca de altfel și criticile aduse fondului cauzei.
înalta Curte constată că în cauză corect s-au stabilit natura raporturilor dintre părți, izvorâte dintr-un contract comercial și de transport.
Astfel, între părți s-a încheiat contractul nr. 969/2000, care avea ca obiect acordarea de reduceri tarifare la expedițiile de mărfuri derulate în trafic local, precum și plata centralizată pe bază de decont și factură lunară dispozițiile acestuia aplicându-se expedițiilor de mărfuri care se derulează pe rețeaua C.F.R. în trafic local.
Rezultă că între părți s-a încheiat un contract comercial de drept comun, și nu un contract de transport, astfel cum este reglementat de R.T.C.F., aprobat prin O.G. 41/1997.
Obiectul contractului constă în executarea de anumite prestații de către intimata reclamantă, în favoarea recurentei-pârâte, prima având calitate de "casă de expediție", care este practic un intermediar între operatorul de transport și beneficiarul propriu-zis, și nu de transportator C.F.R. sau cărăuș.
în aceste condiții, în cauză nu sunt aplicabile art. 93 din R.T., referitoare la prescripția dreptului la acțiune izvorâte din contractul de transport (care este de un an), ci sunt aplicabile dispozițiile art. 945 C. com. și art. 3 din decretul nr. 167/1958, conform cărora acțiunile derivând din actele comerciale se prescriu în termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
în cauză, dreptul la acțiune al reclamantei nu este prescris.
Instanța de apel a respins, corect, și excepția prematurității acțiunii, reclamanta intimată parcurgând procedura stabilită de art. 7201C. proc. civ., fiind respectat termenul de 15 zile.
Pe fondul cauzei, înalta Curte constată că nici motivele de la punctele 4-6 din cererea de recurs nu sunt fondate.
Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părți, care, conform art. 970 C. civ., trebuie executate cu bună credință.
Ori, în cauză, în raport de faptul că pârâta, s-a obligat să achite în termen contravaloarea prestațiilor contractuale, precum și la plata unor penalități de întârziere de 0,3% pe zi de întârziere în cazul în care achită facturile de regularizare cu întârziere mai mult de două zile (art. 7.14 din contract), în mod corect a fost obligată la plata sumei de 2.974.158.187 lei, penalități de întârziere.
Penalitățile de întârziere au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză la cererea părților, pe baza actelor depuse la dosar, a evidențelor contabile ale celor două societăți.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză (expertul răspunzând și la obiecțiile formulate de pârâtă) rezultă că s-au calculat penalități de întârziere doar la facturile de regularizare, și nu și la cele de avans, pe care, de altfel exista mențiunea "facturi avans".
De asemenea, s-a reținut corect că reclamanta a făcut dovada transmiterii prin fax a facturilor respective, pârâta fiind cea care nu și-a respectat obligațiile contractuale.
Cu privire la critica formulată de recurentă privind respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize tehnice de specialitate de către instanța de apel, Curtea constată că practic pârâta a fost decăzută din dreptul de a formula probe în apel, în raport de dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 4 și alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că cererea de apel trebuie să cuprinsă și dovezile invocate în susținerea apelului, cerință care poate fi împlinită până cel târziu la prima zi de înfățișare.
Ori, în speță, prin cererea de apel pârâta nu a formulat probe în susținerea motivelor invocate, lipsă necomplinită la prim a zi de înfățișare (cererea de probe a fost formulată, cu prilejul dezbaterilor, odată cu depunerea concluziilor scrise).
Primul motiv de recurs trebuia invocat în fața instanței de apel, însă Curtea observă că acesta oricum nu este întemeiat, având în vedere că instanța de fond a amânat cauza de la termenul din 11 noiembrie 2003 la 18 noiembrie 2003, pentru ca părțile să formuleze concluzii și în scris, având în vedere calitatea acestora de societăți comerciale. Dezbaterile în fond ale cauzei au avut loc la termenul din 18 noiembrie 2003, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea cauzei la 25 noiembrie 2003.
în concluzie, în raport de considerentele expuse, înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtă, în cauză nu s-au constatat motive de nelegalitate, în sensul prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 513/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3384/2005. Comercial → |
|---|
