ICCJ. Decizia nr. 3294/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 4519/ PI din 19 decembrie 2003, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A.P. SA Pischia, împotriva pârâtei SC A.F. SA, având ca obiect pretenții și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 2.487.365.188 lei, cu titlu de contravaloare mijloace fice nepredate, precum și cheltuieli de judecată, în sumă de 93.278.500 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că urmare divizării parțiale a societății pârâte, reclamanta urma să preia mijloacele fixe și obiectele de inventar cuprinse în anexa unui protocol, dar acest transfer nu s-a realizat faptic, ceea ce a dus la pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâta a fost obligată la predarea faptică a patrimoniului, urmată de executarea silită a hotărârii judecătorești.
în cauză s-a efectuat o expertiză tehnică care a concluzionat că pârâta nu a predat, conform protocolului încheiat cu reclamanta mijloacele fixe, iar valoarea mijloacelor nepredate și care nu au existat faptic, pe care pârâta o datorează către reclamantă era la data de 31 mai 2003 de 2.487.365.188 lei; s-a mai reținut că nu are relevanță apărarea pârâtei conform căreia centralizatorul și fișele de inventariere au fost semnate în necunoștință de cauză de reprezentantul societății, pentru că aceasta reprezintă o problemă internă a societății și pârâta nu a făcut dovada că bunurile ce se pretinde a fi nepredate nu au făcut obiectul protocolului de divizare.
Prin decizia civilă nr. 119 din 28 aprilie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul pârâtei împotriva sentinței mai sus menționate și a obligat-o pe pârâtă la 20.000.00 lei cheltuieli de judecată în apel către reclamantă.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că este de necontestat că părțile din litigiu au făcut obiectul unui proces de divizare, cu privire la transmiterea patrimoniului s-au născut divergențe și, urmare probatoriului administrat, instanța de fond a apreciat just că reclamanta are dreptul de dezdăunare la valoarea stabilită inițial de executorul judecătoresc, la care părțile au achiesat, valoare fiind apoi actualizată prin expertiza efectuată în cauză.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7, 9 și 10 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea apelului său, în sensul schimbării sentinței tribunalului și respingerii cererii formulate de reclamanta SC A.P. SA, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
Recurenta susține astfel că hotărârea nr. 4519/PI/2003 a Tribunalului Timiș, a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în sensul că la data introducerii acțiunii de către reclamantă, 23 septembrie 2002, competenta de soluționare a cauzei revenea, în primă instanță, judecătoriei; hotărârea curții de apel este lipsită de temei legal, sens în care invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.F. SA, persoană distinctă de fosta SC A.F. SA existentă înainte de divizare și susține, de asemenea, că SC A.F. SA, societatea veche nu are capacitate de folosință, această societate încetând să mai funcționeze odată cu efectuarea divizării; susține, totodată și că nu au fost respectate cerințele imperative ale art. 7201C. proc. civ. și în sfârșit, concluzionează că nu a existat un transfer de bunuri între SC A.F. SA și SC A.P. SA, deoarece fiecare dintre noile societăți își continuă activitatea cu bunurile existente în secțiile pe care le-au cuprins în structura noilor societăți.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor și lucrările dosarului, se constată următoarele:
în ce privește excepția de necompetență materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță, se constată că este neîntemeiată, deoarece modificarea adusă Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 58/2003 nu a fost de natură să conducă la modificarea competenței și în ce privește judecarea cauzelor aflate în curs de desfășurare, această împrejurare rezultând din conținutul textului art. 725 alin. (2) C. proc. civ.; nici excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a SC A.F. SA, ca persoană distinctă de fosta SC A.F. SA, cât și cea referitoare la lipsa capacității de folosință a SC A.F. SA societatea veche, care a încetat să mai funcționeze odată cu efectuarea divizării nu sunt întemeiate, deoarece, din actele dosarului, rezultă fără tăgadă că pârâta SC A.F. SA a rămas aceeași entitate juridică și după divizarea parțială a patrimoniului său și formarea celor trei societăți noi al căror capital s-a format prin preluarea unei părți din capitalul social al pârâtei, practic printr-o diminuare a acestui capital.
Privitor la susținerea că nu au fost respectate întocmai prevederile art. 7201C. proc. civ., se reține că nici această critică nu poate fi primită întrucât procedura prealabilă reglementată de acest text legal a fost îndeplinită, astfel cum rezultă din actele existente la dosar fond.
Nu sunt întemeiate nici susținerile privind soluționarea fondului cauzei.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1847/ C din 17 iulie 1996 a Judecătoriei Timișoara s-a autorizat funcționarea, prin divizare, a societății reclamante, iar societatea pârâtă a fost obligată să-i predea, pe bază de protocol de predare-primire, activul și pasivul.
Cum aceasta a refuzat să-și îndeplinească obligația mai sus menționată, prin decizia civilă nr. 44/ R din 9 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara, s-a dispus obligarea pârâtei "la predarea faptică a patrimoniului rezultat în urma divizării SC A.F. SA către reclamantă".
Pârâta și-a îndeplinit însă doar parțial obligația, respectiv pentru mijloace fixe în valoare de 367.088.939 lei, rămânând nepredate mijloace în valoare de 238.638.216 lei, conform centralizatorului.
La data de 14 iulie 2003, reclamanta și-a precizat acțiunea formulată inițial pentru suma de 238.638.216 lei, la 2.487.365.188 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea reactualizată a mijloacelor fixe nepredate de către pârâtă, conform protocolului, rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză.
în consecință, instanțele corect au apreciat că obligația pârâtei de nepredarea bunurilor în natură se transformă în obligație bănească și în raport de dispozițiile art. 1073 și 1084 C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 3712alin. (3) C. proc. civ., în mod judicios au obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 2.487.365.188 lei, cu titlu de contravaloare mijloace fixe nepredate reclamantei.
Ca atare, întrucât pârâta nu a formulat nici un motiv de recurs întemeiat, care în condițiile art. 304 C. proc. civ., să conducă la desființarea deciziei pronunțate de curtea de apel, aceasta a fost menținută și s-a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3323/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3283/2005. Comercial → |
|---|
