ICCJ. Decizia nr. 3296/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Tribunalul Dâmbovița, prin sentința comercială nr. 303 din 24 februarie 2004 a admis acțiunea reclamantei SC E. SRL Târgoviște, împotriva pârâtei SC R.C.P. SRL Focșani și s-a constatat nulitatea absolută a facturii fiscale din 11 decembrie 2000, încheiată între cele două părți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin factura din 11 decembrie 2000, reclamanta SC E. SRL Târgoviște a vândut atât balastiera B. cât și terenul aferent pârâtei la prețul total de 701.862.000 lei din care 102.340.000 lei valoarea terenului.
întrucât vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea împuternicire din partea societății reclamante, fiind încălcate dispozițiile art. 24 și art. 27 alin. (2) din statutul societății, cât și dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, care sunt imperative, s-a apreciat că factura privind înstrăinarea balastierei este lovită de nulitate absolută, pentru lipsa consimțământului organelor abilitate și a aprobării A.G.A., privind înstrăinarea terenului.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC R.C.P. SRL Focșani susținând că, în mod greșit au fost respinse excepțiile lipsei competenței materiale și teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, aceasta aparținând Judecătoriei, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și față de valoarea facturii.
Sunt invocate și dispozițiile art. 13 pct. 1 C. proc. civ., apreciindu-se că era competentă să judece cauza Judecătoria Focșani față de locul de situare a terenului balastierei B.
Pe fond criticile se referă la aplicabilitatea dispozițiile art. 395 alin. (1) C. com. și la împrejurarea că administratorul reclamantei a cunoscut și hotărât vânzarea care este menționată în balanța contabilă și hotărât vânzarea care este menționată în bilanțul contabil la 31 decembrie 2000.
Se mai susține că, în mod greșit s-a reținut că actul de înstrăinare a încălcat dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, text care nu are nici o legătură cu cauza, referindu-se la gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale societății, iar acordul administratorului, conform art. 143 din Legea nr. 31/1990 a existat.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia comercială nr. 393 din 24 mai 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC R.C.P. SRL, reținând că excepția lipsei competenței materiale a fost corect respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2003, deoarece acțiunea a fost formulată la 22 iulie 2003, înainte de intrarea în vigoare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2003 și conform art. II alin. (2) din ordonanță, procesele în curs de judecată la data schimbării competenței, vor continua să fie judecate de acele instanțe.
Cu privire la excepția de necompetență teritorială s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. proc. civ., aceste dispoziții referindu-se la bunuri imobile, deci sunt aplicabile acțiunilor reale ori în speță acțiunea de constatare a nulității absolute a facturii fiscale este o acțiune personală.
în aceste condiții sunt aplicabile dispozițiile art. 7 și 10 pct. 4 C. proc. civ., conform cărora competența teritorială este alternativă.
Pe fond, instanța de apel a apreciat că, potrivit declarațiilor de martori, negocierea vânzării s-a făcut de către Ș.P.C., șeful balastierei B., care nu avea împuternicire expresă, nici economistul societății M.A.A., care a semnat factura, nu avea împuternicire sau mandat așa încât, corect s-a reținut de instanța de fond că au fost încălcate dispozițiile art. 24 și art. 27 alin. (2) din statutul societății, cât și dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale, care cer ca înstrăinarea bunurilor societății să se facă în baza aprobării adunării generale a acționarilor, ceea ce nu există în cauză. Ori, prin încălcarea acestor dispoziții imperative și prin lipsa consimțământului, vânzarea era nulă și corect a constatat instanța de fond nulitatea absolută a facturii fiscale.
S-a considerat că înstrăinarea terenului este lovită de nulitate și pentru faptul că, la data de 11 decembrie 2000 terenul în suprafață de 36.473 m2 nu era proprietatea vânzătorului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând motive de nelegalitate ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susține că, în mod greșit a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale deoarece potrivit art. 13 pct. 1 C. proc. civ., cererile privitoare la bunurile imobile se fac la instanța în circumscripția căreia se află imobilele, astfel că trebuia să judece Judecătoria Focșani.
Pe fond, recurenta susține că nu se poate susține că cei care au dispus de bunul societății nu au avut un mandat emis de societate având în vedere că, potrivit art. 395 alin. (1) C. com., mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului pentru care este dat, iar conform alin. (2) al aceluiași articol rezultă că nu se poate opune terților vreo restricție a mandatului tacit, dacă nu probează că ei o cunoșteau în momentul contractării obligațiunii.
Se mai susține că în cauză nu se aplică dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea 31/1990, iar condițiile art. 143 din aceeași lege au fost îndeplinite.
Primul motiv de recurs este întemeiat.
Se constată că instanțele au soluționat greșit excepția de necompetență teritorială care, în materie de imobile este imperativă potrivit dispozițiilor art. 13 pct. 1 C. proc. civ.
Analizând excepția invocată în baza art. 137 pct. 1 C. proc. civ., Curtea va admite recursul pârâtei având în vedere că acțiunea în constatarea nulității este bazată, printre altele, pe lipsa consimțământului datorită faptului că în cauză a fost înstrăinat și terenul, pentru care se cerea aprobarea adunării generale a acționarilor.
Constatându-se întemeiat motivul de nelegalitate privind soluționarea excepției, s-a admis această excepție și casându-se decizia și sentința, a fost trimisă cauza la Tribunalul Vrancea, pentru competență soluționare a litigiului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3361/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3333/2005. Comercial → |
|---|
