ICCJ. Decizia nr. 3332/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3332/2005
Dosar nr. 8862/2004
Şedinţa publică din 2 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 6 iunie 2003, reclamanta SC C. SRL în calitate de lichidator judiciar al SC R.S. SRL Sibiu, în faliment, cere obligarea pârâtei SC C.F. SRL Oneşti la plata sumei de 243.312.330 lei reprezentând 113.622.391 lei rest de plată la factura nr. 1652157 din 28 iunie 1999 referitoare la contravaloarea mărfii livrate în baza contractului de vânzare cumpărare şi montaj nr. 136 din 24 iunie 1999 încheiat cu pârâta şi 129.689.399 lei dobânda calculată până la data de 28 februarie 2003, cu cheltuieli de judecată de 345.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 3771/ C din 7 octombrie 2003, Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi contencios administrativ, declină competenţa de soluţionare a acţiunii comerciale în favoarea Tribunalului Bacău.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 4 februarie 2004, Tribunalul Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, admite acţiunea aşa cum a fost formulată, obligând pe pârâtă la plata sumei de 243.312.330 lei din care 113.622.391 lei reprezentând contravaloare marfă livrată şi 129.689.399 lei dobânzi, cu 14.229.471 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că, deşi cererea de somaţie de plată formulată de reclamantă, la 28 februarie 2002, a fost respinsă de Curtea de Apel Alba Iulia, introducerea cererii de somaţie care se judecă după o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, independent deci de soluţia dată, are efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei şi că de la data judecării respectivei cereri a început să curgă un nou termen de prescripţie. A mai reţinut că prin adresa nr. 17 din 26 martie 2003 debitoarea a recunoscut în principiu valoarea debitului şi parţial a dobânzilor aferente (calculate de reclamantă prin luarea în considerare a taxei scontului B.N.R. pentru perioada 20 august 1999 - 31 ianuarie 2002, iar de la 1 februarie 2002 a dobânzii de referinţă publicată lunar de B.N.R.), dar a opus concomitent excepţia de neexecutare a obligaţiei corelative de montaj convenită prin contractul părţilor, fără însă a proba această neexecutare, iar cu privire la dobânzi a reţinut că nu poate fi aplicată Legea nr. 469/2002 care nu poate retroactiva asupra contractului din 1999.
Prin Decizia civilă nr. 125 din 18 mai 2004, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta apelantă este neîntemeiată, însă pe considerente diferite de cele avute în vedere de instanţa de fond, respectiv pe considerentul că prescripţia a fost întreruptă de recunoaşterea făcută de apelantă atât în întâmpinare cât şi în motivele de apel referitoare la faptul că marfa i-a fost livrată şi că nu a achitat în întregime preţul cu motivul că ar opera o compensaţie cu prejudiciul suferit prin neexecutarea de către reclamanta intimată a obligaţiei de montaj, care nu poate fi luat în discuţie în lipsa unei cereri reconvenţionale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs pârâta apelantă criticând-o în esenţă ca nelegală şi netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând în acest sens că instanţa a pronunţat soluţia cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora termenul de prescripţie s-a împlinit la 10 august 2002 prin raportare la ultima factură emisă de reclamantă, la 10 august 1999, termen care nu a fost întrerupt prin cererea formulată de reclamanta intimată în baza OG nr. 5/2001, cerere care întruneşte caracterul unei cereri de chemare în judecată în baza căreia s-a emis ordonanţa nr. 1215/C/2002 a Tribunalului Sibiu, anulată prin Decizia nr. 275 din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi contencios administrativ, irevocabilă, şi nici prin aşa zisa recunoaştere făcută de recurentă în cadrul întâmpinării şi în motivele de apel, întrucât cele două înscrisuri reţinute de instanţa de apel au fost depuse ulterior împlinirii termenului general de prescripţie în august 2002.
Mai arată recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ., când a considerat că nu trebuie să ţină cont de invocarea de către recurenta pârâtă a neîndeplinirii de către intimata reclamantă a obligaţiilor contractuale de montaj, ignorând astfel şi prevederea contractuală potrivit căreia „la finalizarea lucrării se va efectua recepţia finală şi se vor regulariza plăţile", recepţie care nu s-a făcut deloc, reclamanta intimată încetând din proprie iniţiativă raporturile cu pârâta recurentă, considerând contractul reziliat.
Recursul pârâtei este fondat şi urmează a fi admis.
Într-adevăr instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, considerând că nu s-a împlinit termenul de prescripţie aşa cum întemeiat a invocat recurenta, întrucât acesta ar fi fost întrerupt prin recunoaşterea de către pârâta recurentă a pretenţiilor reclamantei intimate.
Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, respectiv, în cauza de faţă, de la data ultimei facturi nr. 1015910 din 10 august 1999 achitată parţial conform adresei nr. 152 din 20 august 1999 trimisă de reclamanta intimată recurentei pârâte, termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958 menţionatîmplinindu-se la 10 august 2002.
Este adevărat că în temeiul art. 16 lit. a) din acelaşi Decret nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, recunoaştere făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia iar potrivit art. 17, din acelaşi decret, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
Rezultă evident, din dispoziţiile legale menţionate, că, pentru a întrerupe prescripţia, recunoaşterea pretenţiilor reclamantei intimate ar fi trebuit să fie făcută de recurenta pârâtă înainte de data de 10 august 2002, data împlinirii termenului de prescripţie de trei ani, ori, în speţă, cele două înscrisuri reţinute de instanţa de apel ca reprezentând înscrisuri prin care recurenta a recunoscut că datorează intimatei sumele cerute de aceasta fie şi în parte, au fost întocmite ulterior introducerii acţiunii de către intimată la data de 6 iunie 2003, respectiv la data de 2 iulie 2003 şi la data de 22 martie 2004, astfel că nu se poate reţine că acestea, chiar dacă cuprind recunoaşterea solicitărilor reclamantei de către pârâta recurentă, pot fi luate în considerare pentru a se constata întreruperea prescripţiei.
Astfel fiind, se constată că la data formulării acţiunii de către intimata reclamantă, termenul de prescripţie era împlinit, situaţie faţă de care Decizia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 lit. a) şi ale art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat împotriva acesteia urmează a fi admis.
Faţă de acestea este inutilă examinarea şi a celorlalte critici aduse de recurentă deciziei atacate.
În consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi admis, iar hotărârea atacată va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond care urmează a fi schimbată în tot, iar acţiunea reclamantei urmează a fi respinsă ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.F. SRL Oneşti împotriva deciziei nr. 125 din 18 mai 2004 a Curţii de Apel Bacău, modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul pârâtei SC C.F. SRL Oneşti declarat împotriva sentinţei 245 din 4 februarie 2002 a Tribunalului Bacău, pe care o schimbă în tot în sensul că admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3330/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3335/2005. Comercial → |
|---|
