ICCJ. Decizia nr. 338/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția comercială, sub nr. 5347 din 22 iunie 2000 B.C.I.Ț. SA, sucursala București a chemat în judecată pârâții SC C.B.I. SRL București, B.C.I., B.R.M., P.T. și P.M., pentru a fi obligați să-i plătească în solidar suma de 149.122,88 dolari S.U.A., precum și cheltuielile de judecată suportate în cauză.
Prin sentința civilă nr. 5 din 8 ianuarie 2001, instanța de fond a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat SC C.B.I. SRL București la plata către reclamantă a echivalentului în lei a 149.122,88 dolari S.U.A. reprezentând credit nerambursat și dobânzi și la 56.086.068 lei cheltuieli de judecată și a respins acțiunea cu privire la ceilalți pârâți.
în pronunțarea acestei sentințe s-a reținut că între reclamantă și pârâta persoană juridică s-a încheiat o convenție prin care banca urma să emită o scrisoare de garanție bancară în valoare de 173.981 dolari S.U.A., iar pentru garantarea acestei scrisori pârâții persoane fizice au încheiat contract de ipotecă prin care au constituit în favoarea reclamantei ipotecă de rangul I asupra unui teren în suprafață de 460 mp. situat în București.
La 18 noiembrie 1996, după expirarea termenului de valabilitate a scrisorii de garanție între reclamantă și pârâta persoană juridică s-a încheiat un contract de credit în sumă de 100.000 dolari S.U.A. pentru care pârâta a garantat cu ipotecă asupra unui teren intravilan situat în București - sectorul I Cartier Cotroceni și în aceste condiții față de dispozițiile art. 969,art. 1576 și art. 1586 C. civ. și art. 42 și art. 43 C. com., numai pârâta, societate comercială poate fi obligată la restituirea sumelor pretinse de reclamantă.
Referitor la pârâții, persoane fizice s-a reținut că aceștia nu pot răspunde de restituirea creditului și a dobânzilor întrucât contractul de ipotecă a fost încheiat în vederea garantării scrisorii de garanție și nu a contractului de credit; terenul precizat în scrisoarea de garanție este altul decât cel prevăzut în contractul de credit și chiar dacă ar fi existat consimțământul valabil exprimat al pârâților persoane fizice, în cadrul contractului de credit garantat cu ipotecă, garanții ipotecari nu pot fi caracterizați ca fidejusori.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta arătând că este nelegală și netemeinică deoarece: instanța de fond a reținut în mod eronat că scrisoarea de garanție bancară avea o valabilitate de 5 luni de la data emiterii și acest termen a expirat la 9 decembrie 1996, iar contractul de credit s-a încheiat la 18 noiembrie 1996, deci înaintea expirării valabilității scrisorii de garanție bancară.
De asemenea, a mai susținut că acel contract de ipotecă a fost încheiat în vederea garantării scrisorii de garanție în valoare de 173.981 dolari S.U.A., iar contractul de credit a avut ca obiect derularea scrisorii de garanție bancară, nefiind vorba de un nou credit, ci de creditul acordat la 12 iunie 1996.
Prin decizia civilă nr. 1453 din 9 noiembrie 2001, Curtea de Apel, București, secția comercială, a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și față de pârâții persoane fizice, pe care i-a obligat în solidar la achitarea debitului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Hotărând astfel, instanța de apel a reținut că, acel contract de credit s-a încheiat la 18 noiembrie 1996 înainte de a expira valabilitatea scrisorii de garanție bancară, iar prin încheierea contractului de credit obligația de garanție a persoanelor fizice, care au încheiat contractul de ipotecă nu s-a stins și în consecință nu se poate invoca inopozabilitatea acestui contract.
Semnând în calitate de garanți contractul de ipotecă, prin procurator, B.D., pârâții persoane fizice s-au obligat ca în caz de neachitare a creditului, banca se va putea îndestula cu sumele deținute din executarea silită a bunului ipotecat.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B.R., P.T. și P.M. criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel i-a obligat în solidar cu pârâta, societate comercială la plata debitului, deoarece în cauză nu exista solidaritate, atâta timp cât ei au semnat un contract de ipotecă, contract real, iar nu un contract de fidejusiune, pentru care sunt într-adevăr aplicabile dispozițiile art. 42 C. com.
Totodată recurenții au criticat decizia atacată și pentru faptul că instanța de apel a ignorat regimul garanțiilor și caracterul convențional și accesoriu al garanțiilor arătând că ipoteca litigioasă s-a constituit doar pentru a garanta scrisoarea de garanție iar nu contractul de credit, deoarece în momentul constituirii ipotecii nu se născuse niciun debit.
De asemenea, susțin că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 1772 C. civ., care prevăd că ipoteca se constituie numai în formă solemnă, precum și principiul că accesoriul urmează soarta principalului, referindu-se la caracterul accesoriu al ipotecii în raport de scrisoarea de garanție.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, înalta Curte stabilește că este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, scrisoarea de garanție a fost transformată direct în credit la 18 noiembrie 1996, când a fost încheiat contract de credit, înregistrat sub nr. 489/1996.
La 18 noiembrie 1996, obligația de garanție a persoanelor fizice care au încheiat contractul de ipotecă nu s-a stins, aceștia garantau în continuare creditul acordat SC C.B.I. SRL București.
Recurenții au cunoscut încă de la data încheierii contractului de ipotecă posibilitatea transformării scrisorii de garanție în contract de credit cu păstrarea ipotecii asupra terenului situat în București și ca atare și-au asumat acest risc.
Dealtfel prin contractul de ipotecă recurenții s-au obligat să nu înstrăineze bunul adus garanție, iar în caz de neachitare a creditului au fost de acord ca banca să se îndestuleze cu sumele deținute din executarea silită a bunului ipotecat.
Rezultă, așadar că recurenții au înțeles să răspundă în solidar cu debitoarea, ceea ce înseamnă că și-au asumat obligația prevăzută pentru fidejusori de a răspunde, conform dispozițiilor art. 1666 C. civ.
într-adevăr nu trebuie pus semnul egalității între garantarea prin ipotecă și garantarea prin fidejusiune, dar în cazul de față este evident că voința garanților a fost aceea ca în caz de neachitare a creditului, banca să se îndestuleze cu sumele deținute din vânzarea bunului ipotecat.
Recurenții au recunoscut că sunt debitorii unei obligații născute în temeiul contractului de ipotecă și că această obligație de garanție este accesorie creanței aferente contractului de credit nr. 489/1996 în tranzacția prezentată instanței la termenul din 30 martie 2004 cu privire la care nu s-a putut pronunța o hotărâre de expedient nefiind îndeplinite cerințele art. 1704 C. civ. și ale art. 271 C. proc. civ.
Referitor la solidaritatea garanților, aceasta este condiționată de natura comercială a obligației garantată, ori recurenții nu au contestat caracterul comercial al contractului de credit și nici nu au făcut dovada că au convenit să înlăture solidaritatea.
Față de cele ce preced rezultă că soluția instanței de apel de obligare a pârâților, persoane fizice la plata în solidar a debitului garantat este corectă în schimb instanța a omis să stabilească că aceștia răspund numai în limita sumei deținută din executarea silită a imobilului ipotecat, terenul situat în București și nu pentru întreg debitul.
Celelalte critici formulate de recurenți sunt neîntemeiate, întrucât contractul de ipotecă a fost încheiat prin înscris autentic așa cum prevăd dispozițiile art. 1772 C. civ., iar prin obligarea recurenților în solidar la plata debitului, în limita sus-arătată nu a fost respectat principiul că accesoriul, contractul de credit, urmează soarta principalului, contractul de credit.
în consecință față de considerentele expuse, înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 312, cu referire la art. 304 C. proc. civ., va admite recursul, și modificând în parte decizia atacată, va obliga pârâții persoane fizice în solidar cu debitorul, la plata debitului garantat până la limita sumei deținută din executarea silită a imobilului ipotecat.
Celelalte dispoziții ale deciziei atacate au fost menținute.
| ← ICCJ. Decizia nr. 327/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 326/2005. Comercial → |
|---|
