ICCJ. Decizia nr. 3462/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3462/2005
Dosar nr. 2004/2004
Şedinţa de la 8 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3028/ C din 4 septembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC U. S.R.L. Sibiu împotriva pârâtei SC U. SA Sibiu şi ca urmare, pârâta a fost obligată să emită factură fiscală pentru imobilul situat în Sibiu, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat sub nr. 8277 din 29 octombrie 2001, respingând celelalte capete de cerere.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC U. SA Sibiu împotriva chematului în garanţie Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Municipal Sibiu şi municipiul Sibiu prin Primar.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că prin contractul înregistrat sub nr. 8279 încheiat la data de 29 octombrie 2001, pârâta a vândut reclamantei imobilul situat în municipiul Sibiu, spaţiul comercial, cu preţul de 295.301.952 lei inclusiv T.V.A., preţ aprobat de comisia de negociere a Consiliului Local conform HG nr. 906/1996.
S-a mai reţinut că reclamanta cumpărătoare deşi a achitat întregul preţ inclusiv T.V.A.-ul, pârâta nu a întocmit factura fiscală care-i era necesară reclamantei conform prevederilor OUG nr. 17/2000, astfel că cererea acesteia este întemeiată parţial.
În ce priveşte cererea reclamantei, în sensul că sentinţa să ţină loc de factură fiscală, s-a reţinut că o asemenea cerere este inadmisibilă, întrucât reclamanta putea să uzeze de prevederile art. 1075 C. civ., potrivit căruia obligaţia de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunare în caz de neexecutare din partea debitorului.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, s-a reţinut că este nefondată, având în vedere OUG nr. 17/2000 în vigoare la data încheierii contractului şi raportul juridic ce a fost încheiat numai între reclamantă şi pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC U. SA, care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanţie.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta arată că sentinţa primei instanţe este nelegală şi netemeinică, întrucât contractul cu pârâta a fost încheiat în numele şi pe seama Primăriei municipiului Sibiu, pârâta fiind doar administratorul imobilului ce este proprietatea statului, iar preţul imobilului a fost virat integral şi direct în contul chematei în garanţie Primăria Sibiu, fără a mai trece în conturile societăţii pârâte.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia nr. 33 din 5 decembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC U. SA Sibiu solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică hotărârea atacată pentru că s-a menţinut obligaţia ei de a emite factură fiscală către intimata – reclamantă în condiţiile în care transferul proprietăţii bunului imobil nu a operat între ea şi reclamantă, aşa cum prevăd dispoziţiile imperative ale art. 2 lit. b) din OUG nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată. Pârâta nu a avut calitatea de proprietar al spaţiului ci proprietatea aparţinea instituţiei publice Consiliul Local Municipal Sibiu şi Primăria municipiului Sibiu care, potrivit OUG nr. 17/2000 nu este plătitoare de T.V.A.
Se mai arată că pârâta a încheiat cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare în numele şi pe seama Primăria municipiului Sibiu iar preţul vânzării a fost virat integral şi direct în contul acestei instituţii publice.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat. Astfel instanţele, în mod greşit, au admis în parte acţiunea reclamantei şi au obligat-o pe pârâtă să emită reclamantei factură fiscală pentru spaţiul care a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 8277 din 29 octombrie 2001.
Aşa cum rezultă din probele administrate nu pârâta SC U. SA Sibiu era proprietara spaţiului vândut ci Consiliul Local municipal Sibiu, iar negocierile privind vânzarea spaţiului au fost efectuate de către Comisia de negociere a Consiliului Local Sibiu (proces – verbal nr. 7831/ A din 11 octombrie 2001).
Potrivit art. 4 din contractul de vânzare – cumpărare contravaloarea spaţiului urma a se achita în contul Primăriei municipiului Sibiu şi a şi fost virat direct în acest cont (O.P. nr. 330 din 30 octombrie 2001) fără a trece prin conturile aparţinând pârâtei. Or, în cazul în care ar fi obligată să emită factura fiscală pârâta s-ar afla în situaţia în care, deşi nu a încasat nici o sumă din vânzare, şi nu a realizat nici un venit, ar trebui să achite T.V.A.-ul aferent preţului vânzării.
În acelaşi sens sunt şi cele cuprinse în raportul de expertiză contabilă, prin intrarea bunului în gestiunea sa pârâta nu a înregistrat cheltuieli pentru achiziţionarea acestora, neînregistrând nici amortizarea lunară a lor, aceasta înregistrându-se de către proprietar, Primăria Sibiu; odată cu vânzarea spaţiului pârâta a scăzut atât valoarea concesiunii cât şi valoarea datoriei către Primăria Sibiu; pârâta nu a înregistrat venituri şi nici cheltuieli pentru descărcarea din gestiune. Concluzia este că din operaţiunile contabile analizate rezultă că SC U. SA nu a avut în gestiune şi nu a reflectat în contabilitatea proprie calitatea de proprietar al bunului în discuţie.
Împrejurarea că preţul spaţiului a fost negociat cu includerea în preţ şi a T.V.A.-ului, şi achitat astfel de reclamantă, şi faptul că Primăria municipiului Sibiu nu este plătitoare de T.V.A., conform art. 3 din OUG nr. 17/2000, nu este un argument suficient pentru ca pârâta, ca plătitoare de T.V.A., să fie obligată să emită factura fiscală.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul pârâtei şi să modifice Decizia atacată în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond, respingând acţiunea reclamantei dar menţinând restul dispoziţiilor privind cererea de chemare în garanţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA Sibiu împotriva deciziei nr. 33 din 5 decembrie 2003, pronunţată de secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Alba Iulia, modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC U. S.R.L. Sibiu.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la chemarea în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3457/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3463/2005. Comercial → |
|---|
