ICCJ. Decizia nr. 3463/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3463/2005
Dosar nr. 6022/2004
Şedinţa publică din 8 iunie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 446/ C din 27 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.N.C.F.R. SA, regionala Braşov şi pârâta SC A. SRL Sibiu a fost obligată la plata sumei de 5.886.256 lei cu titlu de diferenţă chirie pentru perioada 20 aprilie 1997 - 20 ianuarie 1998, 4.255.574 lei penalităţi de întârziere şi 40.187.798 lei cu titlu de daune pentru perioada februarie-aprilie 1999.
S-a dispus, totodată, evacuarea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii, invocând faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat în privinţa dispoziţiei de evacuare raportat la sentinţa civilă nr. 641 din 15 iulie 1999, iar în afară de aceasta, în lipsa unui probatoriu pertinent şi fără a motiva a dispus obligarea sa la plata sumei de 40.167.798 lei cu titlu de daune extracontractuale.
Prin Decizia civilă nr. 40/ A din 20 februarie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond în sensul că a respins capătul de acţiune în daune, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia privind autoritatea de lucru judecat a fost bine soluţionată nefiind întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., dar a apreciat că instanţa de fond a antrenat greşit, în speţă, răspunderea contractuală a pârâtei pentru perioada februarie 1999 - aprilie 1999, atât timp cât reclamanta a notificat încetarea contractului şi refuzul de prelungire a acestuia, iar pentru daunele pretinse nu a făcut dovada prejudiciului, fapta culpabilă a pârâtei şi existenţa raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta culpabilă.
Totodată, penalităţile de întârziere nu pot fi pretinse decât în baza unei clauze contractuale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit, vădit şi neîndoielnic al art. 23 din contract care stabileşte clar situaţia juridică a locatarului după expirarea contractului, penalităţile solicitate nefiind extrapolate din domeniul contractual în cel delictual, atât timp cât au fost calculate conform unei clauze penale însuşită prin semnătură de părţi, iar prejudiciul este prezumat, competenţa instanţei reducându-se la aplicarea clauzei contractuale, aşa cum au fost stabilite în virtutea art. 969 C. civ.
Soluţia se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa a reţinut ca întemeiată măsura evacuării.
Pârâta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ. A invocat faptul că instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa dispoziţiei de evacuare fără a o motiva ceea ce echivalează cu o nepronunţare ca şi cu privire la apărarea potrivit căreia, prin sentinţa civilă nr. 3320/2002 a Tribunalului Sibiu s-a instituit irevocabil, un drept de retenţie asupra spaţiului până la executarea creanţei pe care recurenta pârâtă o are împotriva recurentei reclamante, astfel că dispoziţia de evacuare este nelegală.
Recursurile sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 23 din contractul părţilor tacita relocaţiune nu operează, locatorul fiind obligat, fără nici o altă formalitate, ca la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul ori în caz de reziliere ori a expirării termenului de preaviz de 60 de zile acordat de locator, să elibereze în termen de 5 zile spaţiul, iar pentru nerespectarea termenului prevăzut va plăti, pe lângă chiria datorată, penalităţi de 10 % din chiria pe o lună pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea spaţiului.
Această dispoziţie din contract are valoarea de clauză penală pentru neîndeplinirea obligaţiei de eliberare a spaţiului la termenul convenit şi are aceeaşi putere ca şi convenţia însăşi, trebuind a fi aplicată întocmai în virtutea art. 969 C. civ.
Acesta este temeiul acţiunii, penalităţile fiind calculate conform unei clauze penale însuşită de pârâtă încât, instanţa de judecată trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse prin contractul părţilor, prejudiciul şi culpa fiind prezumate în răspunderea contractuală, iar reclamanta prin cererile ulterioare nu a schimbat niciodată cauza acţiunii sale.
Reclamanta a notificat-o pe pârâtă înţelegând să denunţe contractul din culpa pârâtei astfel că, aceasta datorează atât preţul chiriei restante cât şi penalităţile de întârziere calculate conform clauzelor contractuale între care şi suma de 40.187.798 lei aferentă perioadei februarie-aprilie 1999, aşa cum a fost corect reţinută de către instanţa de fond.
Cât priveşte măsura evacuării, este adevărat, că între părţi au existat mai multe litigii ce au avut ca obiect plata chiriei şi penalităţi de întârziere pentru alte perioade de timp şi instanţa s-a pronunţat şi în legătură cu evacuarea, dar în strânsă legătură cu obligaţiile respective, încât nu există triplă identitate de obiect, cauză şi părţi astfel că, excepţia întemeiată pe art. 1201 C. civ., a fost bine soluţionată.
În schimb, măsura evacuării nu putea fi dispusă în condiţiile în care există instituit un drept de retenţie, iar efectul garanţiei reale justifică legal reţinerea bunului până la plata creanţei pe care o are pârâta împotriva reclamantei, aşa cum s-a dovedit.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi admise ambele recursuri în limitele arătate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar Decizia modificată în sensul că se va admite apelul pârâtei şi se va schimba în parte sentinţa instanţei de fond doar în sensul că se va respinge capătul de cerere în evacuare, menţinându-se restul dispoziţiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta C.N.C.F.R. SA, sucursala Braşov şi de pârâta SC A. SRL Sibiu, împotriva deciziei nr. 40 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, modifică Decizia atacată, admite în parte apelul pârâtei SC A. SRL Sibiu, schimbă în parte sentinţa instanţei de fond în sensul că respinge acţiunea în evacuare.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3462/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3468/2005. Comercial → |
|---|
