ICCJ. Decizia nr. 3505/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 22 aprilie 2002, reclamanții C.L., S.F. și S.L., M.E. și M.L., B.N. și G.D., S.C. și S.R., S.V. și S.E., M.M. și M.I., P.C., C.O., M.L. și M.C., U.G. și U.C., M.R., S.D. și S.O.A., I.A. și I.E., D.M. și D.A., P.D. și P.A., D.R. și D.A.M., G.T. și G.N., C.V. și C.C., P.I. și P.D., G.D. și G.C., B.G. și B.R., P.M., B.P. și B.L., N.M. și N.A., B.P. și B.S., J.F. și J.M., M.D. și M.M., M.I. și M.M., B.M. și B.O., I.C., I.C., D.P. și D.L., M.M. și M.M., O.A., Z.P., P.D. și P.M., B.N. și B.C., F.D. și F.A., D.A.A. și D.C., G.A., M.M. și M.V., V.B. și V.M., V.E. și U.R., M.F. și M.C., I.I., G.L. și M.M. au chemat în judecată pârâții SC C SA Cluj Napoca și SC F.I.E. SRL Cluj-Napoca, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 4 martie 2002 a B.N.P. L.M., pentru fraudarea legii, și să oblige pârâta I să încheie, cu fiecare dintre reclamanți, contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor în care aceștia locuiesc.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că, fiecare în parte, au încheiat contracte de închiriere cu pârâta.
Deși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992, majoritatea locatarilor au solicitat conducerii societății să le vândă spațiile de locuit închiriate, pârâta I a procedat la vânzarea blocului de locuințe unei persoane juridice.
Ulterior reclamanții au precizat acțiunea în sensul completării acesteia cu un capăt de cerere privind radierea înscrierilor în C.F., cu referire la dreptul de proprietate al pârâtei II, restabilirea situației anterioare și intabularea dreptului de proprietate pentru fiecare dintre reclamanți.
Prin sentința nr. 119100/COM/2003 din 19 septembrie 2003, Tribunalul Bihor (devenit competent prin strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Cluj) a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat, a dispus rectificarea înscrierilor din C.F. Cluj, cu referire la dreptul de proprietate transcris în favoarea pârâtei II, restabilirea situației anterioare prin înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei I și a obligat pârâta să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu fiecare dintre reclamanți.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act apt pentru intabulare în cartea funciară și capătul de cerere privind intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, pentru fiecare reclamant.
A luat act de renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei I la plata daunelor cominatorii.
S-a reținut că pârâta I a refuzat să vândă chiriașilor locuințele deținute cu contract de închiriere în blocul construit de către aceasta din fonduri proprii.
Blocul a fost vândut pârâtei II, cu încălcarea art. 7 și 19 din Legea nr. 85/1992.
împotriva hotărârii primei instanțe pârâtele au declarat apel.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 13/C/2004-A din 3 februarie 2004 a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C. SA Cluj Napoca și a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC F.I.E. SRL Cluj Napoca.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâtele menționate.
Pârâta I, invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii.
S-a mai susținut că situația de fapt a fost greșit stabilită, la data prezentării cererilor de cumpărare a locuințelor, pârâta I ne mai având calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra blocului menționat.
S-a mai susținut că în mod greșit a fost constatată nulitatea absolută a contractului, în întregul său, deși reclamanții revendicau numai 46 camere.
Totodată, în mod greșit s-a susținut că aceasta avea obligația de a oferi locuințele spre vânzare chiriașilor. Drept urmare neexistând o obligație de a vinde, nu există nici un drept al chiriașilor de a cumpăra.
în fine, pentru a putea constitui obiect al unui contract de vânzare-cumpărare, trebuie să existe o locuință în sensul dispozițiilor art. 2 din decretul nr. 61/1990, condiție neîndeplinită în cauză.
Pârâta II a susținut că a depus la dosar întreaga sumă solicitată, împrejurare în raport de care nu înțelege de ce apelul a fost anulat ca insuficient timbrat.
Pe fond, pârâta a invocat aplicarea greșită a legii.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Obiectul acțiunii privea constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în frauda legii.
Prin urmare, în mod judicios instanța de control judiciar a apreciat asupra caracterului neevaluabil în bani a cererii și a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, așa încât recursul pârâtei I se constată a fi nefondat sub aspectul primei critici.
Prin art. 7 din Legea nr. 85/1992 s-a stabilit o obligație de vânzare către chiriași a locuințelor construite până la data adoptării acestui act normativ.
Drept urmare, invocând un contract de vânzare-cumpărare din 2002, către o persoană juridică, a căminului de nefamiliști, format din spații de locuit identificate în cauză ca îndeplinind, în principiu, condițiile prevăzute de art. 2 din decretul nr. 61/1990, și cea de a doua, precum și ultima și penultima critică se constată a fi neîntemeiate.
Totodată, în mod judicios s-a dispus în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pentru fraudă la lege, cu referire la art. 7 și 19 din Legea nr. 85/1992, în raport de obiectul acestuia, ce privea întregul imobil.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestei critici.
Nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea dreptului de proprietate, atâta timp cât în contenciosul constituțional s-a stabilit constant în sensul constituționalității dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992.
în fine, din actele dosarului nu rezultă că pârâta II, în apel, a îndeplinit obligația procedural comunicată acesteia de a completa taxa de timbru.
Ca urmare, susținerea acesteia nefiind confirmată de actele dosarului, și recursul declarat de pârâta II se constată a fi nefondat.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins recursurile declarate de pârâtele menționate, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3518/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3470/2005. Comercial → |
|---|
