ICCJ. Decizia nr. 3574/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanții C.I. și C.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B.U. SA Ocna Mureș, obligarea acesteia la plata sumelor de 3.024.000.000 lei, reprezentând drepturi bănești corespunzătoare efectelor economice, inclusiv cele derivate din efectele sociale pentru perioada de valabilitate a șapte brevete, dobânzile legale aferente de la data de 12 martie 2004 și până la achitarea integrală a debitului și 70.000 dolari S.U.A. daune morale pentru prejudiciile cauzate reclamanților prin decăderea pârâtei din calitatea de titular al brevetelor.
în motivarea cererii reclamanții au arătat că pârâta are calitatea de titular-cesionar al brevetelor de invenții, dar că nu a plătit anual taxa pentru protecția acestora, astfel că a fost decăzută din drepturi și ca urmare reclamanților li se cuvin drepturile bănești solicitate.
Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 380/ CA din 1 iulie 2004 a respins cererea formulată.
Instanța a reținut că reclamanții în calitate de coautori ai invențiilor brevetate au înțeles să concesioneze în favoarea pârâtei drepturile de autor, nefiind făcută dovada prejudiciului pretins cauzat.
împotriva acestei sentințe reclamantul C.I. a formulat apel solicitând schimbarea sentinței atacate și admiterea cererii formulate.
Prealabil cercetării fondului cauzei, Curtea a pus în discuția părților, din oficiu, competența materială de soluționare în funcție de natura litigiului, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.
Astfel, temeiul de drept al cererii formulate îl constituie prevederile Legii nr. 64/1991, privind brevetele de invenție.
Potrivit art. 62 din lege, litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenție, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului sunt de competența instanțelor judecătorești. Dacă legiuitorul nu precizează expres cărei secții îi revine competența în soluționarea litigiilor, reiese că aceste litigii se soluționează de instanțele de drept comun.
Reclamanții tind la valorificarea unor drepturi patrimoniale izvorâte din calitatea lor de inventator. Litigiul ce se poartă între părți nu are legătură și nu se referă la o faptă de comerț așa cum este definită prin art. 3, 4 și 7 C. com., chiar dacă pârâta este o societate comercială.
Un alt argument în calificarea litigiului ca fiind dat în competența de soluționare a secției civile îl constituie și prevederile art. 2 punctul 1 lit. d) C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de creație intelectuală și proprietate industrială. Dacă litigiile în această materie ar fi fost considerate de natură comercială nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a competenței materiale de soluționare a acestora în primă instanță, ci s-ar fi încadrat în dispozițiile cuprinse în art. 2 punctul 1 litera a) C. proc. civ.
în consecință, se apreciază că litigiul nu putea fi soluționat în fond de secția comercială a Tribunalului Alba, deoarece obiectul pricinii nu are natură comercială, nefiind prezente fapte de comerț, obiective sau subiective.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 10/ A din 21 ianuarie 2005, a admis apelul formulat de reclamantul C.I., împotriva sentinței civile nr. 380/ CA din 1 iulie 2004 a Tribunalului Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Alba, secția civilă.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs SC B.U. SA Ocna Mureș.
în esență, se susține că pretențiile reclamantului-intimat privesc fondul de comerț al societății, sens în care competența de soluționare a litigiului aparține secției comerciale și nu secției civile, cum greșit a reținute instanța de apel.
Totodată, se susține că în raport de art. 4 C. com., litigiile izvorâte din drepturile patrimoniale solicitate în temeiul Legii nr. 64/1991, dacă subiectul pasiv al obligațiilor corelative este un comerciant, sunt de natură comercială.
Se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul stabilirii competenței în favoarea secției comerciale a Tribunalului Alba.
în drept, pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Intimata a depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de pârâtă, înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, decizia instanței de apel fiind legală și temeinică.
Astfel, prin cererea introductivă reclamanții au solicitat ca pârâta să fie obligată la plata drepturilor bănești cuvenite autorilor brevetelor corespunzătoare efectelor economice, inclusiv cele derivate din efectele sociale și la plata daunelor morale pentru prejudiciile cauzate prin decăderea pârâtei din calitatea de titular al brevetelor.
Drepturile juridice dintre părți izvorăsc din cesionarea către SC B.U. SA Ocna Mureș, cu titlu oneros a drepturilor reclamanților, decurgând din calitatea de autor al unui brevet de invenții.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 64/1991, privind brevetele de invenții, reclamanții tinzând la valorificarea unor drepturi patrimoniale izvorâte din calitatea lor de inventatori.
în raport de obiectul pricinii, care nu are natură comercială, corect a reținut instanța de apel că litigiul nu se referă la o faptă de comerț, prevăzută de art. de art. 3, 4 și 7 C. com., chiar dacă pârâta este o societate comercială.
Potrivit art. 2 lit. d) C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială.
Pentru a se stabili și secția competentă este necesar a se determina natura civilă sau comercială a raportului litigios.
După cum a reținut și instanța de apel, reclamanții tind la valorificarea unor drepturi patrimoniale izvorâte din calitatea lor de inventatori, raporturile juridice dintre părți având natura civilă și nu comercială (litigiul nu se referă la o faptă de comerț obiectivă sau subiectivă, astfel cum este definită în art. 3 și 4 C. com.).
Astfel, prezumția de comercialitate încetează pentru acele contracte sau obligații care sunt de natură civilă (în sens larg), cum este și cazul în speță.
în consecință, a constatat că litigiul dintre părți nu are natură comercială, înalta curte, conform art. 312 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3565/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3569/2005. Comercial → |
|---|
