ICCJ. Decizia nr. 3594/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3594/2005
Dosar nr. 11275/2004
Şedinţa publică din 14 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 479 din 5 mai 2004, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanţii R.E. şi SC E. SRL Iaşi dispunând, în consecinţă, excluderea pârâtei F.E. din SC E. SRL Iaşi, care a încetat să aibă calitate de asociat, constatând totodată că a încetat şi calitatea sa de administrator al societăţii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut calitatea de asociaţi a părţilor în cadrul societăţii reclamante şi faptul că din luna iunie 1999, între aceştia au intervenit neînţelegeri grave, că, deşi prin statut s-a precizat că hotărârile cu privire la activitatea societăţii să fie luate cu majoritate simplă de voturi, pârâta a vândut fără acordul administratorului R.E. o suprafaţă de teren, fiului ei, fapt ce a atras condamnarea sa penală în baza art. 269 alin. (1) pct. 1, raportat la dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prin sentinţa penală nr. 2077/2003, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 373 din 18 octombrie 2004, a respins apelul declarat de pârâta F.E., înlăturând susţinerile acesteia cu privire la contextul în care a vândut suprafaţa de teren de 1.000 m.p. către fiul său şi în care societatea şi-a încetat activitatea şi că motivul real ar fi fost imposibilitatea morală de continuare a activităţii faţă de faptul că statutul societăţii nu permitea administratorului să încheie acte juridice peste valoarea de 100.000 lei.
În considerentele deciziei se arată că pârâta nu-şi poate invoca propria culpă constând în aceia că ar fi procedat la cumpărarea aceleiaşi suprafeţe de teren de la soţul său tot cu încălcarea dispoziţiilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
În contra deciziei menţionate pârâta F.E. a declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia şi pe fond respingerea motivelor de recurs, recurenta arată că:
- ambele instanţe au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1970, apreciind ca dovedită frauda prin simplul fapt al condamnării sale penale.
- nu s-a folosit de semnătura socială în folosul unui terţ, iar încălcarea art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, poate atrage eventual răspunderea administratorului.
- încălcarea statutului trebuie primită ca un act necesar de vreme ce la nivelul anului 2000 suma statutară de 100.000 lei, peste care nu putea încheia o operaţiune comercială fără acordul expres al celuilalt asociat, nu reprezenta nici măcar preţul unui singur produs de larg consum.
Intimatul R.E. a depus întâmpinare invocând, nulitatea recursului, conform art. 302 alin. (8) lit. a) C. proc. civ., deoarece nu i-a indicat domiciliul său în calitate de intimat, indicând o adresă greşită iar pe fond respingerea recursului şi menţinerea deciziei ca legală.
Recursul nu este fondat.
1. Cu privire la excepţia nulităţii recursului invocată de intimată se constată că aceasta nu este întemeiată, situaţia evocată, şi anume indicarea unei adrese greşite, neregăsindu-se în ipoteza art. 3021 lit. a).
2. În motivarea recursului său, recurenta a referit la dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10.
Din expunerea în fapt prezentată, se constată că ipoteza pct. 10 al art. 304 nu se identifică în dezvoltarea motivelor, recurenta neindicând un mijloc de apărare sau dovadă administrată asupra căreia instanţa să nu se fi pronunţat deşi ar fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Cât priveşte criticile subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în neîndeplinirea condiţiilor art. 217 lit. a) din Legea nr. 31/1990 republicată se apreciază că acestea nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 217 lit. d) din legea menţionată poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Instanţele au reţinut incidenţa în speţă a primei teze, comiterea de fraudă în dauna societăţii, şi aceasta pe baza probelor administrate şi anume sentinţa penală de condamnare a recurentei, care, de principiu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţiei acesteia.
De altfel recurenta nu contestă săvârşirea faptelor imputate dar neîntemeiat invocă desuetudinea prevederilor statutare care referă la cuantumul operaţiunilor permisive administratorilor.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge recursul declarat menţinând ca legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta F.E., împotriva deciziei nr. 373 din 18 octombrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ.
Obligă recurenta la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3584/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3595/2005. Comercial → |
|---|
