ICCJ. Decizia nr. 3648/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 29 iulie 2004 reclamanta SC S. SA Mogoșoaia a chemat-o în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea contractului de cauțiune încheiat la data de 20 octombrie 1994 cu B.A. SA, pentru lipsa consimțământului la încheierea acestuia.
Prin sentința comercială nr. 195 din 17 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a reținut că, în speță, actul contestat a fost încheiat în anul 1994 și Legea nr. 409/2001 de aprobare a O.U.G. nr. 51/1998, a intrat în vigoare la momentul publicării în M. Of. nr. 398 din 19 iulie 2001.
în consecință, reține instanța, termenul de prescripție la dreptul material la acțiune pentru anularea contractului de cauțiune este cel stabilit de alin. (2) al art. 49 din Ordonanță, respectiv 6 luni de la data de 19 iulie 2001, dar nu mai târziu de 12 luni de la acest moment și nu are relevanță în cauză momentul la care a luat cunoștință reclamanta de titlul executoriu, ori, așa cum susține, de existența contractului de cauțiune.
împotriva hotărârii curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea lui.
Recurenta susține astfel că a aflat de existența contractului de cauțiune doar cu ocazia notificării, la data de 15 iunie 2004, prevederile art. 49 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, dispunând expres că termenul de prescripție este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la producerea faptului sau încheierea actului.
Ca atare, consideră că în mod greșit s-a ignorat condiția cunoașterii actului sau faptului pe care se întemeiază acțiunea, contravenindu-se prin aceasta și dispozițiile art. 21 din Constituție.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele:
Intimata pârâtă A.V.A.B. (în prezent A.V.A.S.) a preluat de la B.A. SA creanța față de SC A.S. SA Buftea, prin încheierea contractului de cesiune, în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, precum și ale art. 1391 C. civ., odată cu cesionarea creanței, banca transmițând și drepturile accesorii, respectiv garanțiile sale constituite pentru asigurarea creditului.
Titlul de creanță cedat A.V.A.S. a constat în contractul de împrumut din 29 noiembrie 1994, iar pentru garantarea creditului s-a încheiat contractul de cesiune din 20 octombrie 1994 între bancă și SC S SA Mogoșoaia.
Reclamanta a solicitat instanței declararea nulității acestui contract de cauțiune, determinat de faptul că a luat cunoștință de existența acestuia doar la data de 15 iunie 2004, cu ocazia notificării.
Instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune și a soluționat cauza pe cale de excepție.
Astfel fiind, în raport de soluția pronunțată și de criticile formulate de reclamantă în recurs, în examinarea legalității hotărârii atacate se rețin următoarele:
în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripție a acțiunilor împotriva A.V.A.B. (în prezent A.V.A.S.) este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiată acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt.
La alin. (2) al acestui articol se prevede că termenul stabilit la alin. (1), pentru faptele sau actele încheiate anterior legii de aprobare a O.U.G. nr. 51/1998 curge de la data intrării în vigoare a acesteia.
Cum legea de aprobare a O.U.G. nr. 51/1998 și nr. 409/2001 a intrat în vigoare la data publicării în M. Of., respectiv la data de 19 iulie 2001 și cum ne aflăm în prezența unui termen imperativ, instanța a apreciat corect că la 29 iulie 2004, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris, iar susținerea reclamantei privind notificarea sa la data de 15 iunie 2004 este lipsită de relevanță.
în consecință, neexistând nici un motiv de recurs întemeiat, formulat de reclamantă în condițiile art. 304 C. proc. civ., care să conducă la desființarea hotărârii criticate, aceasta a fost menținută, ca fiind legală și s-a respins recursul reclamantei, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3579/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3763/2005. Comercial → |
|---|
